Zavalic Antonia-Luiza

Iar eu m-am rătăcit în frumusețea acestui poem. O picătură de ploaie, uneori de atât ai nevoie să simți mângâierea cerului. Așa am simțit și acest poem.

În farmecul lecturii,
Antonia.

Dragoș,

îți mulțumesc nespus pentru trecere și feedback, am să încerc să îl mai lucrez puțin, să văd cum aș putea să înlocuiesc/găsesc cuvântul potrivit astfel încât textul să fie mai rotund. Mă bucur că în ciuda neajunsurilor, emoția a călătorit și a ajuns la destinație, pentru mine aceasta este miza, dar într-adevăr un text trebuie șlefuit, să fie cu adevărat valoros.

Domnule Pașa,

vă mulțumesc nespus pentru lumina dăruită, cuvintele Dvs. de încurajare, interpretarea deosebită, inclusiv feedback-ul referitor la titlu, prețuiesc fiecare sfat.

Cu infinită gratitudine,
Antonia.

Dragoș,

Mulțumesc enorm pentru popas și interpretarea ta complexă, elaborată ca întotdeauna.


Maria,

Mulțumesc tare mult pentru popasul luminos, drumul spre soare e tare frumos. Cumva intuiam că doamnele vor aprecia acest poem, nu știu poate datorită inelelor lui Saturn; cumva fiecare poetă este o logodnică a cuvântului.

Cu imensă gratitudine,
Antonia.

Un poem pe care îl poți lua în mâini ca un praf magic și te vezi la vârsta frumoasă în care singura grijă era cum să storci bucuria din fiecare clipă. Mi-a plăcut imaginea copilului fluid aluzie la “Adolescentul fluid” a lui Naum (care este unul din poeții mei preferați). Alte imagini cât mii de cuvinte & emoții:

“apa din fîntînă
s-a dus în ceruri. acum aduni roua”

“cu ochii ei în care mai încape o copilărie”

“ești încă un copil fluid. nici măcar adolescent să scrie naum despre tine”

“copilăria oftează. mamele oftează. aseară priveam cerul și
a fost o ploaie de meteoriți. și cerul oftează.”

În magia lecturii,
Antonia.

Îți mulțumesc nespus pentru popasul luminos, interpretarea excepțională și corectura de final, așa este, am corectat.

Cu deosebită gratitudine,
Antonia

Un poem pe care îl simt ca un strigat, un strigăt al durerii care nu vrea să treacă. O durere cumplită, a inimii ce erupe în fiecare nerv, dar pentru care sunt sigură că trebuie să existe un remediu, de multe ori o resetare a vieții, a modului de gestionare a durerii. Un restart. Nu putem despărți suferința de suflet, dar putem găsi alte surse de bucurii (oricât de mici ar fi ele).

Acest poem îmi aduce aminte de un text scris de mine acum zece ani, aici pe Agonia, pe care îl împărtășesc în rândurile de mai jos. Totul părea întunecat în jurul meu, dar cu timpul am învățat să iubesc ceea ce era luminos și să îmi schimb atitudinea asupra a ceea ce pot controla. E un demers dificil, dar nu imposibil. Durerea este o stare în care nu putem sta prea mult timp fiindcă ajunge să se hrănească cu sufletul nostru, iar pe zi ce trece ajungem tot mai slăbiți.

Cu cele mai bune gânduri,
Antonia



Despre înfrângerea definitivă a întunericului
(2013-10-28)

În casa mea e liniște,
pereții stau să asculte cam câtă tăcere
încape în timpul de împăturire a șervețelelor.
În casa mea se moare pe bucăți, îngropi câte puțin și nu chemi pe nimeni
să plângă.
În casa mea florile se ofilesc cu pământ cu tot.
În casa mea îngerii stau de șase ca după o crimă fără martori.
În casa mea păienjenii își fac biserici la fiecare pradă, de aceea nu mă încumet
să-i strivesc.
În casa mea o domnișoară s-a închis între ferestre și toți vecinii
se înghesuie să-i ceară mâna.

În casa mea singurătatea nu plătește chirie.

Sublim. În câteva cuvinte s-a pus atât de multă emoție și înțelepciune. Lumina de dincolo oglindind lumina de dincoace, ca o fereastră spre suflete.

Cu lumina lecturii,
Antonia

Un poem deosebit. Întotdeauna înțelepciunea bunicii rămâne o referință în viețile noastre. Și bunica avea asemenea vorbe de duh, cred că poezia este un har ce se transmite din generație în generație, la cel cu sufletul pregătit să ia acest har și să-l ducă pe cununiile lumii. O împărăție a nevăzutului este acest dar, care luminează fața pământului. Mi-a plăcut în mod deosebit finalul, dar întregul poem este lucrat ca o bijuterie.

“doar iubirea contează când încalți condurului colbul de aur
nojițe de foc tălpii îi leagă calea pe care doar regii au curaj vremii
să-i smulgă voalul materiei

din partea nevăzută a luminii brațele tale așteaptă
răbdătoare”

În emoția lecturii,
Antonia

Leonard,

îți mulțumesc frumos pentru aprecierea luminoasă & feedback. Un cuvânt din partea ta valorează cât o supernovă. Chiar am fost tentată să scot umbra (apei) și conjuncția, am avut câteva drafturi ale acestui text, pe care le-am citit să văd care e mai aproape de inima mea. Până la urmă l-am lăsat imperfect, fiindcă așa sunt și eu în viața de zi cu zi, ador perfecțiunea, dar mă strânge, lăsând un colț de stângăcie (în loc de semnătură).


Liviu,

îți mulțumesc enorm pentru cuvânt și lumină.

Cu imensă gratitudine,
Antonia

Dragă Iulia,

Îți mulțumesc pentru trecerea înstelată și deosebita ta interpretare, am sorbit fiecare cuvânt. Mă bucur nespus că ți-a plăcut crisalida mea. De mult a dospit în mine acest poem, ideea crisalidei a stat efectiv un timp până a devenit cuvânt. Mulțumesc din suflet pentru lumina dăruită.

Cu prețuire,
Antonia

Am citit fără să respir. Aceasta este hrană sufletească din care poți trăi cu adevărat. Natura este vie fără teamă iar când îi sosește timpul pentru moarte, săvârșește acest moment cu demnitate și acceptare. La noi oamenii, e mai greu. Pentru om moartea e o tragedie, dar credința ne învață cu totul altceva, iar acest altceva este tot ce avem nevoie.
Un text superb, care luminează în întuneric.

Cu plăcerea lecturii,
Antonia

Tare faină baladă. Ce fain ar fi să o auzim și cântată. În Sighet în fiecare vară este un festival cu tematică medievală “Eternul Maramureș”. Acolo ar răsuna tare fain balada ta, cântată live.

Cu drag,
moroșanca Antonia.

Acest poem este preferatul meu din toate cele scrise de tine. L-am primit ca o sfințire în ploaie de vară, vindecare, liniște, frumusețe. Eu cred că acest fel de a scrie îl reprezintă cel mai bine pe Poetul Leonard Ancuța. Un scris curat, pur, angelic. Absolut zdrobitor, înălțător și magic. Aș vrea să-ți pot dărui o constelație, dar nu pot să-ți dăruiesc dăruiesc decât o stea, cu toată inima aprinsă a unui cititor-ucenic al Poeziei.

În farmecul lecturii,
Antonia.

Dragoș,

mulțumesc pentru semnul luminos și interpretarea ta splendidă. Blaga mereu a fost printre preferații mei. Iubesc misterul din poezie și poezia din mister. Pentru mine mintea este un spațiu de evadare infinit.

Cu gratitudine,
Antonia.

O clipă m-am desprins de mine, în farmecul acestor cuvinte.
Plin de duioșie, acest poem este sfințit cu dragoste iar finalul este nemuritor de sublim.

“n-ai să ști niciodată cât îmi doresc pentru tine mamă
să-ți curgă vremea în oasele cerului
călcâiul să-ți fure câteva stele
în ploile cuvântului
să te nasc
tornadă de foc să-ți răscumpere învierile ratate
și ochii
să nu te mai ardă”

În lumina lecturii,
Antonia.

Un tablou cosmic al prezentului (împletindu-se firesc în firele trecute și viitoare) oglindit în sufletul univers ce respiră privind sus-sus la stele.

Cu plăcerea lecturii,
Saturn (numele meu din ultimul meu poem)

Dragă Maria,

Cuvintele tale îmi bucură inima nespus, ai presărat aici atâta lumină că voi pune la o parte și pentru mai târziu. Tu dăruiești lumină prin cuvintele tale și uită așa poezia crește ca o pâine din care pot mânca în toate zilele. O hrană nevăzută care hrănește pe toți căutătorii de frumos. Îți mulțumesc pentru că mereu presari din frumusețea ta cu așa multă dărnicie. De câte ori vii în grădina mea, florile se înalță până la cer iar eu le privesc cu minune.

Dragă Maria Elena,

Mulțumesc pentru cuvintele tale atât de frumos împodobite.

Vă dăruiesc amândurora un buchet cu cele mai prețioase flori din grădina mea.
Cu imensă gratitudine,
Antonia.

Maria Elena,
mulțumesc enorm pentru interpretarea deosebită.

Nuța,
mă bucură trecerea și semnul lăsat în desenul cuvintelor mele.

Maria,
mulțumesc enorm pentru trecerea înstelată. Numai de aș fi putut să fi întors zborul în puiul acela de pasăre, i-am fost alături când a plecat în norii infinitului, învelind-o în dragoste. Și totuși zborul rămâne nemuritor, ca o speranță pentru fiecare suflet ce învață să cucerească înaltul cerurilor.

Vă mulțumesc doamne superbe pentru sensibilitatea cu care ați privit în lumea cuvintelor mele.

Cu necântărită prețuire,
Antonia.

Un tablou splendid cu inima întinsă în lumină. Hrana inimii este dragostea “cea mai senină miere
care se poate gusta“.

Cu frumusețea lecturii,
aprind o stea.

oglinda sufletului. Tulburător poem. Fericirea nu o putem scrie, ne bucurăm de ea și atât (pe cât de necesară, pe atât de neproductivă) dar durerea, neputința, necazurile, absența cuiva etc. ne urmează ca o umbră credincioasă, lipindu-se de umerii grei încercați. Scrisul e bun, dar efectul lui e ca un analgezic (de scurtă durată). Am fost și eu o naufragiată pe insula durerilor, dar am încercat să privesc dincolo de neputințele societății și ale mele (nu știu cât am reușit, încă mai lucrez la capacitatea de a fi fericită independent de ceea ce primesc din partea celorlalți).

Eu cred că ochii poetului au multă lumină iar această lumină este un dar prețios pentru cei din jur, cei care doresc să vadă.

Un mic dar de lumină și din partea mea,
cu cele mai bune gânduri,
Antonia.