Violet

În lumea noastră florile își doresc să-și piardă parfumul, petalele, culorile și să devină trupul fructelor ce vor împodobi pântecul fructierelor în același fel în care răsăriturile nu se tem de apusuri, râurile, mările oceanele nu se tem de maluri, pădurile nu se tem de câmpii, cum frunzele care se întind după lumină nu se tem de golul peste care se risipesc, iar stelele din întunericul nopții și nici lumina lor nu se tem de zorii care vin… În această lume numai noi, oamenii, cu toții, fiecare în parte și în același timp, ne temem. Ne temem de faptul că lumina ar fi rugină, că granițele sunt orizonturi, că cuvântul nu este sunet, că zborul nu este înălțare, că visul nu are trup, că eleganța e utopie, că copiii noștri sunt bunicii altor copii, că totul se întoarce de unde vine spre a rămâne în același fiind care devine pentru că nu ar avea unde să se desăvârșească… Ne temem de reflecția oricărei raze de stea care, în privire, taie de-a lungul vederii pentru că este căutată de vederea care rătăcește prin întuneric asemenea unui picior care calcă orb pe cale sperând că astfel, mâine, la fel de viguros, îi va rămâne de parcurs același drum ca ieri. Teama noastră este, devine în acest fel, o continuă devenire de sine care se împlinește nu din dorința de a adăuga și aduna, ci din nesăbuința de a crede că putem fi lipsiți de capacitatea de a imagina noi și noi orizonturi care, astfel, deși în sine nu vor fi niciodată atinse, ne pot oferi perspectiva unei îmbogățiri interminabile. Prin urmare, teama de a trăi este incomensurabil, de fapt, mai mare decât aceea de a nu trăi. Altfel, totul, toate cele pe care le visăm nu pot deveni realitate dacă nu ne-am teme cu adevărat, sincer, profund de ele.