Zavalic Antonia-Luiza

Noi, cei care am ruginit îmbrățișându-ne, nu mai avem timp de aer, nu mai avem loc destul să ne facem cu mâna și nici măcar s-o rupem. În înghesuială, ne lungim gâturile până vom crepa cerul de

Abia că artistul poate pieptăna visele nehotărâților care se tem a umbla la nuanțe, amestecându-le incoerent până când le plâng pânzele, stoarse de culoare. Pășim cu aceeași greutate, ținând

Ochii noștri au crescut cu dragoste, au crescut de la sine până s-au făcut mari, deschiși și îndrăgostiți până peste cap. Apoi, ne-am întâlnit și ne-am plăcut cu ochii uitați în buzunar, orbi în

Între noi mai era loc de un anemic „poți să mă îmbrățișezi”. Þepeni, ne-am prelungit brațele noastre copacilor, care de atunci se tot spânzură în tandrețe. Lăsând drum tăcerii ne-ntrerupem

Atunci când te iubesc, se fac degete urme pe șoaptele-mi aburite de respirația ta, lăsându-ți mesaje descifrabile în îngheț, când visurile plăsmuite de mâini obosite vor fi de mult învinse de

În atingeri, ne ungem cuvintele ruginite, dincolo și sub orice piele. Obișnuim să ne luăm mâna, când palmele noastre ne gădilă în toate gândurile și nu le putem opri. Ascultând scurgerea poftei

În amintirea credinței pe muchia buzei omului îndragostit, icoanele noastre nu își ating nici degetele. Cu tine, îmi țin sfintele emoții-n buzunare când pașii mei încep să bântuie urmele pe unde

Începuturile sunt triste. Și toți ochii lor și toate zâmbetele. Mai ales oamenii când surâd cu suflete pe jumătate ieșite printre dinți. Există un Dumnezeu în fiecare te iubesc, și-un Dumnezeu

Fiecare suflet este o suferință adunată în sistem, o suferință unică ce adună tot omul. Nu putem fi în afara durerii, de vreme ce ea ne cheamă în lume și tot ea ne scapă mai mult sau mai puțin

Trecem prin fiecare suflet, îl trecem în vedere Ne salutăm politicos și trecem imediat la următorul. Îi închidem buzele și ne închidem ochii, nu înainte de a ne întoarce capul ca nu cumva să ne

Þi-am spus că oamenii trec prin tine și că nici măcar nu se ating atomii. Fiecare-și vede de drum: e era atingerii nesimțite. Prin parc, pe stradă, la o terasă Toți își beau cafeaua evitând

Inima mea bate în turle de biserici, chemând enoriașii pierduți în anti-ceruri la predici de mântuiri tăcute. S-a mântuit și cerul în cordul meu, Împreună batem pe același nume: eu în ritmul

Fragede stafii: buzele rupe și cusute peste suflete întinse cu fierul de călcat, pașii făcuți din umbre, pe sub trepte. Vocile lor mă ard. Niște poze adunate-n pulbere de praf. Mă îndeamnă să