Pulmonul de mijloc

Între noi mai era loc de un anemic

„poți să mă îmbrățișezi”.

Þepeni, ne-am prelungit brațele noastre copacilor,

care de atunci se tot spânzură în tandrețe.

Lăsând drum tăcerii

ne-ntrerupem buzele să nu-și crească ramificații până cine știe la câți alții dintre noi.

Suntem de neoprit în tremurul ce ne extirpă măruntaiele sufletului,

acolo unde se resetează însuși Dumnezeu.

Să ne imaginăm putrezind, respirând gură la gură

vineți și tari, pariez că suntem dintre cei mai aerisiți morți.