A doua scrisoare către centrul pământului

draga mea străbat de luni de zile aceste mări învolburate deasupra unui pește uriaș mi-am construit din dorință de tine scut împotriva umbrelor norilor ce-mi zâmbesc amar cu dinți de ceață înghițindu-mă. mă lupt bezmetic cu furtuni dezlănțuite asupra mea din ură din cauza imaginilor din bucătărie pe care le-am luat cu mine le port ca pe icoane. mă rog în fiecare seară în fiecare limbă în fiecare timp. probabil am gresit. ar fi mai bine să le-arunc în mare să mă eliberez de toți... ... gata... acum sunt undeva în urmă și-odată cu ele scufundate zac temerile mele. din clipă în clipă o insulă o să apară la orizont iar tu vei fi pe țărm și-o să m-aștepți cu un șirag de flori albastre și un zâmbet. am să-ți răspund c-un cântec și jocul o să-nceapă. vom fi doar noi departe de orice ochi iscoditor departe de fantomele trecutului departe de... pământ. vom coborî dansând același vals ca prima dată îmbrățișați ca-n prima noapte de amor spre universul tainic din adâncuri să ne ascundem după alge iubindu-ne albastru-verde așa cum numai noi știm cum se zboară înapoi spre vremurile când nășteam lumina dintr-o perlă rătăcită în palma noastră. degeaba râd toți norii cu balele la gură nu o să mă ucidă pe mine o simplă ploaie trecătoare și nici un vânt nu o să mă întoarcă înapoi acolo unde te-am așteptat dintotdeauna în vârful dealului aproape de ruine prin iarbă. sper să primești scrisoarea mea. am s-o arunc în valuri într-o sticlă. sper s-o citești pe îndelete și s-o lipești deasupra patului alături de cealaltă. sper să m-aștepți cu dor.