A treia scrisoare către centrul pământului

draga mea nu-ți poți închipui prin câte am trecut de când ți-am scris ultima dată parcă a fost o veșnicie și totuși sunt în viață gonind spre tine ca un nebun fără oprire ca niciodată sunt atât de aproape. îți scriu aceste rânduri pe spatele unui vultur ce îndelung mă poartă spre acel loc ales de tine să-mi bântuie nopțile pline de nesomn sau poate câteodată să râdă batjocoritor de barba mea prea lungă de atâta așteptare. sau poate nu-nțeleg de ce-ai plecat sau poate că nu vreau să înțeleg care e rostul jocului în care ne aflăm rotindu-ne la infinit din depărtare crescând ca o uriașă sferă plină de singurătate ce-și strigă jumătatea pierdută undeva în colțul celălalt de univers. de peste nori îmi sugerez finalul descrescător senin spre-o liniște absolută o simplă aterizare de vultur pe o creastă de unde să privim întreg pământul cum se înmoaie sub greutatea corpurilor noastre apoi să-l înghițim ca pe-o plăcintă rece cu alune. de-atunci o să plutim aiurea hrănindu-ne unul cu celălalt uitând de fapt că împingem roata mai departe și dăm un sens unei noi lumi în care nu vom inventa iar moartea căci jocul nostru infantil stupid prin simpla sa desfășurare s-a topit. de-ai ști prin câte am trecut... dar am să tac. ce sens ar mai avea acum când sunt pe grabă să îți descriu tărâmurile neasemuite pe unde am trecut să-ți povestesc pe îndelete aventurile unei vieți de om atât de multe cât îmi pot aduce aminte aceste semne ce le port pe trup. lumina închide ochii în scurt timp la noapte te-ntâlnesc și am să mă destăinui. așteaptă-mă la locul stabilit.