Scrisoare dinspre centrul pământului

anumite povești se nasc din frică din acea frică de a nu mă trezi vreodată înconjurat de o insulă pustie undeva departe în mijlocul oamenilor o prea puternică frică de solitudine mă stăpânește și atunci încep să visez despre cum va fi lumea mea atunci cand din numele meu n-a mai rămas decât o pată cenușie pe o piatră roasă de un anume timp. aici în centrul pământului am descoperit inima ta înconjurată de flăcări albastre suficient de înalte cât să-mi ardă și cele din urmă amintiri despre tine așa cum te-am cunoscut albă într-o permanentă fugă de mine luminându-mi mereu nopțile de la distanța propriilor mele închipuiri despre cum ar fi fost posibil să coexiste două astre rătăcite pe calea fără de viitor a laptelui. știu că te-ai grăbit să fii mereu cu un pas înaintea mea știu că mi-ai lăsat în dar inima ta să o port pe lanțul meu de la gât într-un joc fără de cuvinte construit numai din pași neuniformi de dans. am ametit în centrul pământului totul e cald de tine iar ochiul tău din frunte lăsat să mă vegheze îmi pătrunde în creier ca un țăruș de foc totul ești tu și totuși nu ești nicăieri iar asta doare mai mult decât prima moarte. nu mai am picioare să alerg după tine mi-a mai rămas doar mâna asta îmbătrânită cu care îți scriu o ultimă scrisoare purtând speranța că mă vei căuta la rândul tău așa cum am făcut și eu de-atâtea ori mă vei găsi aici mereu același neschimbat în dorul meu de tine și nu uita că timpul acum curge înapoi. am visat odată câmpiile ochilor tăi acolo unde mi-am odihnit sufletul după iernile geroase ale nesfârșitelor mele rotații acolo de unde numele meu își trage seva întotdeauna prin rezonanțe celeste de dragoste.