Prima scrisoare către centrul pământului

draga mea pornesc pe urmele tale fără să știu cât de mult sau de puțin ne răspunde pământul atunci când îl străbatem cu picioarele goale și cu inima plină de speranța celui mai mic semn despre fericire. lăsând la o parte poemele despre tine scrise de mari literați sau de oricine poate să unească două silabe despre iubire aici e vorba despre noi sau în mod sigur despre mine. așa că scuză-mi scrisul agitat și neglijent sunt gata să-mi încep călătoria. azi dimineață când îmi beam cafeaua cu mâna stângă numărând pe hartă lunile pline de chipul tău am ascultat la radio melodia noastră despre stepele îndepărtate ale mongoliei de-acolo de unde a început în măsură de 3/4 dansul nostru deasupra umbrei nemărginite a pământului ce ne acoperă mereu aripile ca nu cumva să ne ridicăm vreodată mai presus de noapte. pornesc spre tine fredonând armoniile incolore ale vântului prin părul tău să nu se strecoare vreo urmă de pată brună altfel nu te-aș mai putea proiecta înaintea singurătății mele prea grăbite să descopere în următoarea haltă sărutul ochilor tăi înlăcrimați. dacă ai fi aici pe dealurile ce înconjoară orașul gândurilor celeste ți-aș destăinui povestea transformărilor mele succesive între atâtea puncte cardinale și-atunci poate că n-ai mai fugi în fiecare dimineață din patul meu suprapus unei bucătării tapetate cu imaginile dumnezeilor lumilor acestora le-am cântat aseară din chitară un cântec de leagăn să doarmă toate câte sunt pentru a mai zăbovi pe furiș o singură clipă în brațele tale. acum însă chiar trebuie să plec soarele s-a ridicat deja prea sus și mi-e teamă ca nu cumva să întârzii la întâlnirea noastră secretă de la miezul nopții între două meridiane ce tind să se respingă cu înverșunare la fiecare atingere de buze.