vlad sibechi

suntem stăpânii propriului timp și muțenia/ abia acum/ devine o rugăciune (Adam Puslojic) arată-mi locuri pe care privirea nu le poate atinge iată, zborul ține

noi vindem totul la juma’ de preț trecutul azi miroase-a scorțișoară curge vinul de la subțioară speriindu-i pe mai-marii din județ tramvaiul plin de crize personale moare departe-n stația de

vreau ploile care macină bulevardul până la os, care fac oamenii să pară niște ciuperci poetul albastru își vinde volumul pe o bucată de pâine la colțul străzii îl așteaptă monștrii ce se

e vorba despre biletul lăsat în dulap \"a șaptea gaură o trăsură de fier\" gândurile unui puști de cinșpe ani transformate într-un colaj de imagini și bocete sună telefonul inima e un gong

când îți scoți puloverul de la naftalină urci pe cea mai înaltă clădire și arunci sufertașul cu manifeste în capul de cauciuc al dimineții prieteni, s-a scumpit pâinea- singurul lucru

nimeni nu o să-ți ia în considerare zilele petrecute la cârciumă iar revelațiile ( mă rog…) pe care ni le arunci în față nu intră în nici o grilă de salarizare stiu, povestea ta e mult mai

tuburile de extraveral sunt niște piloni care se apropie și se depărtează de mâna dreaptă noaptea înnebunim cu câteva secunde mai repede sub privirile elefantului cu trompa în chiuvetă.

telefonul nu îi mai sunase de câteva zile încerca să-și strige numele prin casă dar îl izbea în plex un ecou surd ca acele dimineți care se întind leneșe prin toate colțurile prin ferestre

andreea era în top ten la trivia și îl iubea pe mihai respirațiile lor se uneau ca două dungi descompuse devenind un fel de androgin leneș se căutau în fiece mișcare de la capătul reflexului

pasărea ruginită mi s-a așternut pe tâmple virgulă apoi nimic totul a fost răstignit într-o zi de decembrie de un ecou s-a stins în albele depărtări suspans pe atunci degetele

așteaptă-mă de vrei diseară cu bluză roșie pepit ca pe copilul răstignit naiv pe scara socială nu pot nimic să-ți dăruiesc decât suspine deochiate muiate-n șoldurile-ți late din care sorb

se-aprinde pământul de vuietul nopții stă libertatea fixată-n atele de două puncte ca spițele roții trei vaci obidite mușcă din stele trei licurici împletesc o cometă - praf străveziu legat în

zilele când toată lumea e pe câmp și cântă melodii despre planul cincinal despre cât e de grozav pantofarul ai învățat o poantă și ne-o spui de fiecare dată hăhăind râdem forțat printre

e imposibil ca femeia aia cu fundul plin de tatuaje să nu îți stârnească nici o emoție trupul ei egoist face parte din tine și-l iubești după perdele mov prin care te văd toți vecinii nu e

destinul câinelui albastru nu-i ușor să trăiești în îmbrățișarea mătăsoasă a trecutului care îți oferă libertate // teoria normalității la masa de seara între două tipuri de

sunt aici cu jimi hendrix dar fericirea e tot timpul la cealaltă masă acolo e septembrie se scot propoziții docte din gramofon e musai să se poarte cravată pentru că atunci nu va mai conta cu

Răscolind prin sertarele literare am dat de o carte peste care s-a așezat praful prea timpuriu și nejustificat. Este vorba despre \"Gheare de lumină\" scrisă de Dumitru Brădățan, o carte de

vorbim mâine când se vor fi copt brioșele și câinii cu limba scoasă nu vor mai adulmeca resturi din scrumieră ci o minunăție furată din „manualul canibalului” să fii același rebel cu