Vlad Colceriu

De când am început să simt că-s om, Mă doare! A paralizat ceva, cândva, mai jos de suflet, Undeva lipit de spinare și stă acolo, Belește fasolele la dialogul cu mine, Ca un chibiț dureros! E

Am două mâțe și un Jack Russell, Am un monitor de treijdoi de inci, curbat, Am două geci de iarna, una mișto Și una așa și așa... Dar parcă aia mi-e mai dragă! Mai ales atunci, când e

Mi-am asumat întristarea Însingurată, în ziua în care, Tată, Am uitat iertare, Să îȚi cer! M-am grăbit să plec, să evadez, Să ma grăbesc, să cresc, să greșesc, Să-mi fie dor și

Pari ca trezit din somn! Te uiți speriat încercând cu greu și spre mirarea ta, aproape insesizabil, să iți revii. Ești defapt chiar tu în acea oglindă. Dar privirea șireată, trecută aș

Deja plictisit, chiar sictirit... Călătoream cândva la pas, Prin propria-mi viață. Cred că nu realizam și se succedeau, Cândva chiar vedeam, Imagini, din viață. Am tresărit deloc

Pesemne că timpul... Vasăzică El mă grăbește așa! Curge prin aer, zvârle curcubee peste tot! În parc picură ploi și la apus atârnă un Soare Chiar lângă nori. Il face roșu apoi, pe alb,

Am ajuns să mă închin durerii Ca unei conștiințe Am ajuns să ridic ochii spre cer Am ajuns să mă simt singur Am ajuns să strig în urechea ta Ai ajuns să mă răstignești Pentru că văd Ați

Mă caut prin buzunare, Mă pălește un râs că simt, Un coi că-mi atinge țepos Degetul infipt în el, Prin pânza putredă. Holbez apoi priviri Spre pantofii scorojiți, Rușinate, cu capul

Diferența dintre tine și ceea ce se strânge În jurul unei entități care își spune Eu, Nu este nici măcar una care să aibă Calitatea de a fi evidentă. Și în fond, lumea ne amestecă. Tu, spre

De mâine, în zori Am să-ncep universul! Zburam prin eter Eram gând și fratele meu, Eternul prunc, Timpul, făcutu-s-a cuvânt. Apoi un punct și el știa Că prima buclă-i cea mai

Dacă aș încerca așa, fără vre-un motiv Să scriu ceva, aș scrie exact ca acum... După două ore, parcă ceva s-a schimbat! Lucrurile sunt exact ca la început Și tot eu scriu. La trei ore

A mai răsărit unul, unul ambițios! lângă ceilalți, cărora le-am uitat numele și întrebuințarea, ăsta de-a venit acum, are chef de muncă! Nici nu a ajuns bine, să bea un pahar cu apă,

Încet apoi tot mai real, Dureros mă scoli din somn. Simt cum se mufează fiecare sinapsă Si cuplez. Arunc țoale pe mine Și decolez gândindu-mă că ceva am uitat! Chiloții tăi încă zac acasă

Când curge timpul și-l asculți, Când inima-i deșert și doare, Când cu piciorul cel desculț, Simți o smerenie-oarecare... Când ești cu pieptul dezgolit, Și suliți simți cum te înțeapă, Atunci

De sub sălcii, pe sub Șugău, Pe lângă Cocoșel, Pe sub Pod la Gară, Din curtea Școlii, pe Chindeni de-apuci, Mai știi acei doi “Luci” de odinioară? Și ăla mare a lui Nucu de la C.E.C.

Pe cărarea spre Lumină, Trece anevoios, un frate. Și se-ntreabă, și se zbate Se agață peste tot, Cade în genunchi și-n coate, Se îndeamnă și se lasă Aruncând priviri în gol, Caută și se

Venit-a vremea Lupilor cei Albi, Ajuns-am iarăși timpuri tulburi tare Și fiecare lup ce-a mai rămas, Cuprinsu-i iarăși de turbare. În fiecare din nepoții săi, Un Decebal se scoală în

Dunăre, bătu-te-ar sfântul, Cât ne-ai mai udat pamantul ! Dar mai mult ca tine, zău, L-a udat cu lacrima, Ruga către Dumnezeu, Dorul după-al nostru bine, De la Maramu'... la Tine. Chemat-ai