Vlad Colceriu

Dacă ai un sărut în plus, așază-mi-l pe gene, să-mi pară grele, să-nchid în ele lumea ta, cu josul în sus, așa, cu zenitul căzut peste nadir! Așterne-mi albastrul peste deșert și peste urmele

Din dragoste de lirism și elitism poetic, cei mai mulți nu vor scrie despre hemoroizi! Nu vor înălța cântări fisurilor anale și nici nu vor încuviința ca splendoarea acestei anatomii să le fie

vers, după vers, după vers, după floare, după rază, după mers, din adânc, din haos pur, din pronaos, din cântare, din suflare... ce oracol, ce visare! despre cosmos, despre lut, despre amalgamul

poți spune oricând că te întrebi obsesiv din prima zi în care cărarea desena peren, nisipul din buzele mării prea dulci, de ce au mai surâs înalt, galaxiile și sorii învăpăiați, cu șansa

diverse clipe în ipostaze ce interpretează vibrant aurore care, boreale, așten în cer stalactite ce curg spre muritori... căutarea te paralizează în spectacolul de umbre, care se remarcă

faci totul aluziv și-acum depind, în mare măsură de contrastul pe care îl are o idee, cu odrasla unui gând, oribil, etern și nonșalant, din când în când... faci dinadins să pară că nu merg

pe aceeași pală de vânt, o mirare a firescului în sine, despre-o nu știu ce fandosită de fantezie a culorilor a descris o traiectorie ciudată de spirit, prin oceanele unei materii cenușii...

orb și mut și paralitic, înfumurat și prea părtinitor, sunt prea copil și te iubesc prea criptic, nu pot să plâng, să râd, să sper, nu pot să mor! inconsecvent și mincinos, un ignorant rizibil mă

dacă ai întins mâna spre sufletul unui copil, el îți va așeza inima-i plăpândă în palmă, și-ți va căuta din priviri acel jurământ că nu-i vei răni aripile, îmbrățișându-te cu spiritul său pur și

păzea că vin americanii să ne apere... tehnologia a lovit ca norocu’ chior și acum totul e magic! mișcăm pixelii pe pereți și ne umflăm în pene că am depășit babuinii la confecționat cipuri

sunt cel mai bun la „făcut trotuarul”... îmi arată aifonul câți kilometri am plâns pe zi și-mi spune că „în această săptămână ai făcut mai puțini pași decât în precedenta”... păi „ba bine că nu”,

dacă n-am putea ”zâmbi” unii la alții, când ieșim din drogherie, am ști fiecare ce fel de doftorie se pretează, pentru a ne mai cârpi, pe ici, pe colo, poate, poate, să mai prindem câteva cvartale

au sădit salcâmi peste tot, pentru flori și lemn magic și pentru albine unii îi taie, îi ard - blestemul salcâmilor nu îi urmărește ci îi transformă în negrii sub pleoape, gemeni ai fricii și

am auzit că se duce un război undeva îl caut, să mă lupt, să izbândesc să fac chestii... am privit în jur și am văzut mii de morminte morți umblând fără a ști nimic... pe care câmp au căzut,

șoaptele palide vărsate la lumânarea lunii, ce privește de afară cocoțată în abisul negru, cu pistrui licăreți și cu câte-o cicatrice de o secundă, după care alergăm cu conuri lupate în capete