VCVlad Colceriu
Verificat@vlad-colceriu
București
„Dacă vrei să spui ceva, fă-o cu voce tare! Dacă vrei să taci, taci astfel încât să te auzi doar tu!”
Poezia este stilul literar care permite gândului să exploreze fără limite – un mediu unde spațiul, timpul și chiar bunul simț devin maleabile, deschizându-se în absolut orice direcție. Ea este suportul pe care cuvântul poate lua orice formă și crea orice conținut, transcendând convențiile și constrângerile obișnuite. Mai mult decât…
Cronologie
Apreciez fiecare comentariu în parte și vă mulțumesc! Nu scriu ca să devin, scriu ca sa exist. :)
Pe textul:
„Rămâi" de Vlad Colceriu
0 suflu
ContextAici, unde toti facem pe prostii, esti norocos, ca poti sa fii tu insuti.
Pe textul:
„Olfactiv" de Vlad Colceriu
0 suflu
ContextPiscurile întărite, roșii-maronii... hmmm, pisccul ala, cu varful rosu maroniu, suna destul de scos... din dos, așa... Însă, este evidentă strădania...
Ultima strofă mă răcește dintr-o dată, cercetează a prozodie apoi marchează locul care, o să se sfârșească... moale...
Ultima strofă mă răcește dintr-o dată, cercetează a prozodie apoi marchează locul care, o să se sfârșească... moale...
Pe textul:
„Exploratorul" de Emilian Lican
0 suflu
ContextPrima mea steluta!
Nu imi vine sa cred!
Multumesc pentru comentariu, am sa ma straduiesc sa tin cont de sfaturile dvs!
Nu imi vine sa cred!
Multumesc pentru comentariu, am sa ma straduiesc sa tin cont de sfaturile dvs!
Pe textul:
„Olfactiv" de Vlad Colceriu
0 suflu
ContextVa multumesc pentru comentariile dumneavoastra pertinente. Aveti dreptate, viata mea este, in acest prezent un mare semn de exclamare. Nu ma consider un poet, stiu doar ca sunt nopti in care versurile imi sunt de mâncare!
Pe textul:
„Catren tembel" de Vlad Colceriu
0 suflu
ContextMultumesc pentru comentariu!
Nu am mai scris demult si, neavand somn, asta noapte am zis sa-mi ”exersez mâna” pe acest prezent.
Mai mult am luat prezentul ”la mișto”, sunt chiar surprins ca textele de azi nu au sfârșit, la fel ca mult alte texte, în atelier.
Nu am mai scris demult si, neavand somn, asta noapte am zis sa-mi ”exersez mâna” pe acest prezent.
Mai mult am luat prezentul ”la mișto”, sunt chiar surprins ca textele de azi nu au sfârșit, la fel ca mult alte texte, în atelier.
Pe textul:
„Păzea că vin americanii!" de Vlad Colceriu
0 suflu
ContextAm scos acele ghilimele, am mai așezat una-alta, așa e cam ce am putut scoate astazi din text. Multumesc!
Pe textul:
„Ura" de Vlad Colceriu
De îmbunătățit0 suflu
ContextNu certa pe cel ce canta,
Care viata iti alinta,
Stai si-asculta cantul sau,
Visul ce-l ademeneste,
Si viseaza-l mai mereu,
Greierasul te iubeste!
De multe ori, omul, cuprins in labirintul vietii uita sa se bucure ca are alaturi semeni care ii alina existenta, cel ce daruieste este mereu izgonit.
Felicitari. Mi-a placut.
Care viata iti alinta,
Stai si-asculta cantul sau,
Visul ce-l ademeneste,
Si viseaza-l mai mereu,
Greierasul te iubeste!
De multe ori, omul, cuprins in labirintul vietii uita sa se bucure ca are alaturi semeni care ii alina existenta, cel ce daruieste este mereu izgonit.
Felicitari. Mi-a placut.
Pe textul:
„Nu mai certați greierașii! - autor Aurora Luchian" de Aurora Luchian
De îmbunătățit0 suflu
ContextPrivind Flacăra în ochi
Este inert, cu privirea țintuită într-un punct fix, în transă. Profitând de momentul său de reverie, timpul aleargă pe lângă el. El, după un sfert de secol de înfometare, înecat de o porție prea mare de libertate, atât de multă libertate, statuie, portret al tuturor, rămâne impietrit și gol. Consternat în fața repeziciunii în care propriile gânduri par să nu îl mai cunoască, chiar dacă ieri l-ar fi durut, sedat acum, rămâne indiferent și fără de glas, in fața metamorfozării valorilor care mai demult i-au dat lumină.
În anii ce s-au îmbulzit să fugă ulterior eliberării dreptului de a crede și simți de după zidurile umede și reci ale Jilavei, omul, a împietrit surprins de inundația de “marfă” colorată și fără de veste, a fost otrăvit. S-a prăbușit sub avalanșa de “chestii” cu tentă artistică, cel mult calificabile ca mediocre, nule din punctul de vedere al crezului său, a asurzit de zgomotul pseudo “talentelor” apăruțe din nimic și și-a văzut spiritul alungat de lângă tot ceea ce l-a ținut în viață.
Românul a încercat poate să lepede “liniștea” la care a fost osândit decenii lungi și a uitat o nișă prin care s-au strecurat cei care au dezbrăcat arta in pielea goală, o nișă prin care i-au pătruns în casă “fonfii” și „flecarii” astfel încât, din indiferență, a permis acestora curajul de a se ridica să i se adreseze. A permis din ignoranță ca scârțâitul enervant al grotescului, formele fără fond și pastelurile fără de culoare, să acopere vocea străbunilor care văzându-se acoperită, a tăcut.
Pălmuit peste obraz și jignit de uitarea la care a fost supus și ironizat pentru că simte, alungat de lângă cântecul și strofa care a făcut din el român adevărat, cu pumnul îndesat în gură de către cei care nu suportau magnitudinea simțirii și cugetului său, românul a murit.
S-a stins, enigmatic și cuminte, a plecat răpus de boala uitării la care a fost condamnat de către cei pentru care a trăit. Urcând obosit, biciuit și singur, batjocorit și uitat, inimaginabilă durerea fiecărui cuvânt infipt în sufletul său, poetul românilor privește spre noi din vârful Golgotei sale crezând din nou, crezând în mântuirea neamului și se răstignește pentru români. Poetul moare, cu versul românesc pe buze, închide ochii, cu cântul românesc în suflet.
Mă opresc. Ridic privirea spre cer, mă uit spre cruce și nu pot decât să clatin capul și să mă simt minuscul. Privesc în jurul meu și realizez că mă găsesc cu totul într-un alt loc decât cele în care în mod obișnuit mi-aș fi dorit să ma aflu. Simt ca mă deștept dintr-un somn, dintr-un vis urât și ma trezesc. Mă trezesc in cimitir. Totul pare tot mai aievea in jurul meu și cimitirul neamului românesc îmi vorbește. Aud cum Eminescu și Nichita, Coșbuc și Sorescu își cântă eternul vis, mă simt alungat de acolo, mă simt privit în ochi și implorat să fac ceva. Imaginez în inima mea durerea, disperarea și neputința îngerilor națiunii mele, simt și mă pătrunde un sentiment de furie, imi încrețesc fruntea și simt ca locul meu nu este acolo.
Ce caut eu în cimitir?! Mă închin dinaintea Crucii Neamului meu și plec. Mă simt român și stiu ca locul meu și alor mei, nu este in cimitir! Românul este zidit să dăinuie peste timpuri! Împreună am învins imperii și am dăinuit peste milenii!
Mă simt mult mai presus decât maneaua și ciubucul. Și nu sunt trist, sunt fericit!
Să trăiești de-a pururi, părinte al națiunii mele! Te iubesc maestre și îți promit că neamul meu, poporul tău nu are loc în cimitir. Tată, odihnește-te în pace!
Este inert, cu privirea țintuită într-un punct fix, în transă. Profitând de momentul său de reverie, timpul aleargă pe lângă el. El, după un sfert de secol de înfometare, înecat de o porție prea mare de libertate, atât de multă libertate, statuie, portret al tuturor, rămâne impietrit și gol. Consternat în fața repeziciunii în care propriile gânduri par să nu îl mai cunoască, chiar dacă ieri l-ar fi durut, sedat acum, rămâne indiferent și fără de glas, in fața metamorfozării valorilor care mai demult i-au dat lumină.
În anii ce s-au îmbulzit să fugă ulterior eliberării dreptului de a crede și simți de după zidurile umede și reci ale Jilavei, omul, a împietrit surprins de inundația de “marfă” colorată și fără de veste, a fost otrăvit. S-a prăbușit sub avalanșa de “chestii” cu tentă artistică, cel mult calificabile ca mediocre, nule din punctul de vedere al crezului său, a asurzit de zgomotul pseudo “talentelor” apăruțe din nimic și și-a văzut spiritul alungat de lângă tot ceea ce l-a ținut în viață.
Românul a încercat poate să lepede “liniștea” la care a fost osândit decenii lungi și a uitat o nișă prin care s-au strecurat cei care au dezbrăcat arta in pielea goală, o nișă prin care i-au pătruns în casă “fonfii” și „flecarii” astfel încât, din indiferență, a permis acestora curajul de a se ridica să i se adreseze. A permis din ignoranță ca scârțâitul enervant al grotescului, formele fără fond și pastelurile fără de culoare, să acopere vocea străbunilor care văzându-se acoperită, a tăcut.
Pălmuit peste obraz și jignit de uitarea la care a fost supus și ironizat pentru că simte, alungat de lângă cântecul și strofa care a făcut din el român adevărat, cu pumnul îndesat în gură de către cei care nu suportau magnitudinea simțirii și cugetului său, românul a murit.
S-a stins, enigmatic și cuminte, a plecat răpus de boala uitării la care a fost condamnat de către cei pentru care a trăit. Urcând obosit, biciuit și singur, batjocorit și uitat, inimaginabilă durerea fiecărui cuvânt infipt în sufletul său, poetul românilor privește spre noi din vârful Golgotei sale crezând din nou, crezând în mântuirea neamului și se răstignește pentru români. Poetul moare, cu versul românesc pe buze, închide ochii, cu cântul românesc în suflet.
Mă opresc. Ridic privirea spre cer, mă uit spre cruce și nu pot decât să clatin capul și să mă simt minuscul. Privesc în jurul meu și realizez că mă găsesc cu totul într-un alt loc decât cele în care în mod obișnuit mi-aș fi dorit să ma aflu. Simt ca mă deștept dintr-un somn, dintr-un vis urât și ma trezesc. Mă trezesc in cimitir. Totul pare tot mai aievea in jurul meu și cimitirul neamului românesc îmi vorbește. Aud cum Eminescu și Nichita, Coșbuc și Sorescu își cântă eternul vis, mă simt alungat de acolo, mă simt privit în ochi și implorat să fac ceva. Imaginez în inima mea durerea, disperarea și neputința îngerilor națiunii mele, simt și mă pătrunde un sentiment de furie, imi încrețesc fruntea și simt ca locul meu nu este acolo.
Ce caut eu în cimitir?! Mă închin dinaintea Crucii Neamului meu și plec. Mă simt român și stiu ca locul meu și alor mei, nu este in cimitir! Românul este zidit să dăinuie peste timpuri! Împreună am învins imperii și am dăinuit peste milenii!
Mă simt mult mai presus decât maneaua și ciubucul. Și nu sunt trist, sunt fericit!
Să trăiești de-a pururi, părinte al națiunii mele! Te iubesc maestre și îți promit că neamul meu, poporul tău nu are loc în cimitir. Tată, odihnește-te în pace!
Pe textul:
„Poem de inchinare" de Corneliu Vadim Tudor
0 suflu
ContextTrebuie ca iti place marea... O intalnesc des in textele tale. Frumos, un peisaj plin. \"...mi-au pictat pe trup turbate jivine.\"
Pe textul:
„Ratacire" de Iuliana Rosu
0 suflu
ContextAvand in vedere ca iti sunt coleg apreciez ca incerci. Iti doresc succes.
Pe textul:
„Minunea Mea" de Monica
0 suflu
Context