Vlad Colceriu

Cădeau neîntrerupt, câte unul, Apoi cădeau câte doi, ținându-se strâns de mâini, Ca îndrăgostiții care aleg să se despartă De Lume... Cădeau mai mulți și mai mulți, Acum câte trei, câte cinci,

Ai spus să te spăl pe pleoape, Eu ți le-am plâns. Mi-ai zâmbit cu solstițiul peșterii cu foc, Eu îți admiram cascadele... Ți-am înfrunzit auzul și Te-am pipăit din floare, până în

Am furat toate versurile din lume Si s-au amestecat Cerul peste roșu și copacii Stau cu coroana alături de lilieci În peștera în care lumina a rămas la ieșire. Și ele, toate iubesc

Pana si ideea asta de Toamna… Se mai vede verdele si pare nelalocul sau. E prea mare vuiet de praf si stropi inghetati Si prea multe suflete sub O singura bucata de carton… Pe partea

Acolo-n munte, poemul sună ca un vis! Și muzica e mai domoală, Acolo sus, sub vultur, lângă pisc, Eu am uitat a timpului prigoană. Sub bolta cea de sus, eu stat-am jos, La umbra regelui,

A rămas deșert și totuși câteva pâlcuri de ceva prind rădăcini în mine Dar mă strâng... Cred că toate cele ce le purtam în suflet mi-au ramas mici și nu îmi mai plac... Sau poate nu mai

Ard pruncii în maternități, acum, în viitor, Spitalele ne sunt conduse de cretini și cioclii, Ne râd în față mediocrii, Ard doftori, ne privesc în ochi și mor... A început să ardă tot în jurul

Printre biserici de tot felul, Și sfinți cu cruci și semiluni, Citesc din cartea ăstor vremuri, Și vă numesc pe toți nebuni! Vă cer să mă priviți în ochi Să-mi spuneți voi, ce sunteți

A mai urcat un centimetru Și a cotit-o la stânga spre Inimă. Dar ceea ce nu pricep sunt, Acele pauze care le face… Parcă s-ar opri în stații Să coboare sau să urce, Mereu alte dureri. Le ia

Totul sau nimic n-am cum… Nimic nu am, am totu-acum, Sau n-am nimic oricum! Și de-aș avea mai mult acum Nimic n-aș ține, nici n-am cum! Căci din nimic, tot de-aș avea, Nimic n-aș lua, nimic

De ce tot stai și numeri timpul? Și totuși, Tot oarecum... circular merg Toate boabele de nisip, Dar încep să se agite Abia acolo, Când începe a se îngusta. După toată înghesuiala Și

Am gura plină de vorbele voastre, derbedeilor! Am sufletul care dă pe afară necredința și aroganța, Falsa voastră "cunoaștere" și mă dor timpanele De sacrilegiul cu care călcați în

Câți ca mine, s-au mai întrebat, Cu neputința îngerului care, Lumină, unei oarecare lumi, a dat, Și judecat a fost, apoi, pentru că moare? Câți or fi fost de mulți acei, Atei cu “suflet

Ești ceea ce scriu. Ești în mine si curgi, te imprăștii prin carnea mea și cu dureri prelunge m-alinți. Ești acel înger pentru care mă rog să aibă putere. Ești oglinda în care mă

Când Dumnezeu a făcut Lumea, Ce-o fi fost oare, în capul lui? S-a gândit probabil că face ceva, Spre care ar avea ceva înclinație, Ceva care, poate mai apoi, Să devină un Hobby. Și cred eu,

Am întors și celălalt obraz Și nimeni nu îl pălmuiește. Aștept și strig: Dați frații mei! Loviți-mă cu toată puterea voastră! Pedepsiți-mă, căci am greșit... M-am îndoit de mine crezând în

E ca un gest reflex De felină Acela cu care m-ai rănit, Făcându-mă să râd Cu un roșu Asurzitor!

De ce iubim? De sublim și-apartenență! De gravitație pentru nesomn De levitație, inimă, De hormonul luminii Exteriorizate; Uneori despletită și dulce, Alteori despletită... Și

De mâine, în zori Am să-ncep Universul! Zburam prin eter, Eram gând și fratele meu, Eternul prunc, Timpul, făcutu-s-a cuvânt! Apoi un punct și El știa Că prima buclă-i cea mai