Vlad Colceriu

În comunism, Eugenia era peste tot, În mâinile și gurile tuturor... Ce ne mai plăceau eugeniile! Nu știam noi ce-i aia un biscuite adevărat, Unul care să aibă gust, Unul cu “cremă de

A mea viață e lasată Să zburde liberă și rebelă, Să chicotească și să se gudure Lângă norii pufoși, Să ademenească ploaia Cu zâmbetul și Să își moaie papucii În noroi... Urcă și coboară

De mâine, în zori Am să-ncep Universul! Zburam prin eter, Eram gând și fratele meu, Eternul prunc, Timpul, făcutu-s-a cuvânt! Apoi un punct și El știa Că prima buclă-i cea mai

Cădeau neîntrerupt, câte unul, Apoi cădeau câte doi, ținându-se strâns de mâini, Ca îndrăgostiții care aleg să se despartă De Lume... Cădeau mai mulți și mai mulți, Acum câte trei, câte cinci,

Ai spus să te spăl pe pleoape, Eu ți le-am plâns. Mi-ai zâmbit cu solstițiul peșterii cu foc, Eu îți admiram cascadele... Ți-am înfrunzit auzul și Te-am pipăit din floare, până în

A fi cerebral într-un mod visceral, E totuna cu a fi eviscerat cerebral! Căci viscerală poate fi doar frica, Iar frica, nu e adevăr universal! Și dac-ar fi doar frica, de mi-e frică! De n-ar

În căutarea de Zei, Mereu în iluzia de lumină, Mereu îmbâcsiți în clișeu! Mereul mereului ce suge din eu, Din eu-l ce suge, mereu, endorfină! Deodată, din vin de Rioja, se aprinde, Un cosmos,

De ce te văd ca și cum ai fi plecat? Pentru că mă vezi ca și cum aș fi plecat! De ce te văd de parcă acum ai fi venit? Pentru că mă vezi de parcă acum aș fi venit! De ce te simt, deodată,

Câți ca mine, s-au mai întrebat, Cu neputința îngerului care, Lumină, unei oarecare lumi, a dat, Și judecat a fost, apoi, pentru că moare? Câți or fi fost de mulți acei, Atei cu “suflet de

Am gura plină de vorbele voastre, derbedeilor! Am sufletul care dă pe afară necredința și aroganța, Falsa voastră "cunoaștere" și mă dor timpanele De sacrilegiul cu care călcați în

Mi-am asumat întristarea Însingurată, în ziua în care, Tată, Am uitat iertare, Să îȚi cer! M-am grăbit să plec, să evadez, Să ma grăbesc, să cresc, să greșesc, Să-mi fie dor și

De ce iubim? De sublim și-apartenență! De gravitație pentru nesomn De levitație, inimă, De hormonul luminii Exteriorizate; Uneori despletită și dulce, Alteori despletită... Și

Mi-am luat la puricat Octogoanele! De jos, privite, sunt toate acolo. Detaliat, n-auzi?! Detaliat vă cer să vă arătați, Ca și când nu ați avea niciun Hexagon! Ale dracului, astea, hexagoanele

E ca un gest reflex De felină Acela cu care m-ai rănit, Făcându-mă să râd Cu un roșu Asurzitor!

Am ajuns să mă închin durerii Ca unei conștiințe Am ajuns să ridic ochii spre cer Am ajuns să mă simt singur Am ajuns să strig în urechea ta Ai ajuns să mă răstignești Pentru că văd Ați

Acolo-n munte, poemul sună ca un vis! Și muzica e mai domoală, Acolo sus, sub vultur, lângă pisc, Eu am uitat a timpului prigoană. Sub bolta cea de sus, eu stat-am jos, La umbra regelui,

Diferența dintre tine și ceea ce se strânge În jurul unei entități care își spune Eu, Nu este nici măcar una care să aibă Calitatea de a fi evidentă. Și în fond, lumea ne amestecă. Tu, spre

Ascund în mintea mea o făptură magică. O plac! Suntem pe aceeași lungime de undă... La capete diferite. Nu! Nu ne contrazicem! Ne scăldăm în aceeași lumină. Frica și nefrica, Atunci când

După toată tevatura și urgia când natura, A deschis un ochi... acela, Și s-a dat din nou de-a dura Și când păsări vin din lume, Dinspre țări ce nu au nume, Când salcâmul și cu crinul, Boul,

De ce tot stai și numeri timpul? Și totuși, Tot oarecum... circular merg Toate boabele de nisip, Dar încep să se agite Abia acolo, Când începe a se îngusta. După toată înghesuiala Și

Aș putea să-mi iau avânt și să mă înalț, Să îmi lipesc fața de stele. La fel, aș putea să cobor, Treaptă cu treaptă, Gând cu gând, Vis cu vis, Dincolo de albastrul Apelor mele. Dincolo