Victoria Danis

adun urmele roșii ale pașilor noștri din ziua aceea când am trecut aproape liberi printre secunde când am scrijelit fiecare câte-o litera nouă pe scoarța pământului sfidând

arșița creează spații largi între gânduri ce nu se mai pot întrupa arșița doare ca un dor fără trup ca un cântec rămas dintr-o dată fără respirație ca un ecou fără orizontul care-l duce către

Azi nu am gânduri. Doar păreri, doar urme de-ntrebări mirate, voalate, stinse, risipite-n zări, fuioare albe-n depărtare desenate... Azi n-am cuvinte. Doar tăceri -ascunse-n ochii triști,

de piatră să fie cuvântul. să bat zadarnic în litera lui. nimic să nu se audă dincolo. nici un ecou să nu străbată această tăcere. de piatră să fie privirea ochilor cu dalta săpată-n

Þin în pumnii strânși, speriați, cenușa unui ornic oprit. În secunda aceea ruptă din vis și din noapte, când de jur împrejur se prăbușeau fortarețe- în secunda aceea dintre paradis și

clișeu: pumni ghemuiți strâns ținând în căuș nisipul fir/ clipă/ tremur de pleoape/ urma sărutului uitat între paginile cărții cu aripi clișeu: eu și tu două tăceri țipând printre

în noaptea asta vor veni pe furiș sânzienele să facă vrăji la căpătâiul depărtărilor dintre noi să frângă timpul în două să dezlege granița dintre lumile noastre distincte să cânte ușor

măsor zilele în așteptări. întorc clepsidra până obosesc și adorm vertical cu nisipul curgându-mi în ochi cu drumul pe care ar trebui să apari , bătătorit și arid, intrându-mi în vene. adorm

miez de noapte... rădăcină de cer înfășurată pe trup de stea în timp de decembrie. săgeată de lună adunând rămășițele zilei. și rămășițele anului care stă să se piardă . și rămășițele dorului

spintec crusta fiecărui cuvânt/ desfac/ felie cu felie/ cojile/ învelișuri sonore/cad/ asemeni petalelor/ numărând/ loteria/ iubirii/ între litere sunt/ așteptări ghemuite/ căuș de zâmbete/

e spartă oglinda în care mă priveam- căutându-te. numai în ea puteam trece dincolo de real regăsindu-te pe de-a-ntregul. (-tu erai atât de departe!…). în ochii mei- lumina ta, urându-mi

cufărul roșu uitat pe peronul gării albastre un ghem de întrebări ce dau târcoale cerul la apus străbătut de păsări reacția pietrei aruncată în linul apei și basmul frumos cu ileana cosânzeana

din cuvinte puține/ fac o casă micuță/ în care să intrăm amândoi / să ne odihnim câteodată după atâta viață/ trăită între depărtări fără capăt/ cu grădină în față/ cu flori așezate-n spirală/ cu

eu scriu/ tu poate nu ai timp de citit/ cuvintele sunt o stare de sete interioară/ aprigă/ mi-ar fi trebuit multe ploi să sting arșița/ e un pământ arid care mă absoarbe/ trec printre gânduri / ca

când scriu mâna mea e o prelungire firească a inimii degetele-mi sunt clape de pian din care literele - cântec - se rostogolesc către tine de ziua cântărilor petale-mi sunt cuvintele

(dimineață. lumina e ascunsă în dosul cuvintelor/ scâncind/ silabă ce nu se poate rotunji/ într-un țipăt) tu privești iar spre ceruri/ sculptând un alt rid/ înca un drum/ între tine și

repede/repede/ să scriu / despre cafeaua irish cream/ pe care azi am luat-o/ prima oară/ trebuia s-o cumpăr într-o bună zi/ prea des îmi povesteai / savurez/ miroase a cafea cu gust de poveste/

tăcerea ta adâncește dezechilibrul dintre mine și timp. nu mai știu cum să trec printre pomii înfloriți/ fără lacrimi. dacă ai fi aici dacă m-ai ține de mână aș putea chiar să plâng/ să

universul mut se învârte-n spirală/ cercuri invizibile /se așează/ timpul/ în straturi/ peste alte straturi/ se simte liniștea/ cum bate/ drum/ și drumeț ostenit de alergarea prin cercuri/ și

astăzi primăvara m-a strigat cu glas de copac înflorit. în tărâmul meu de poveste e încă toamnă, cuvintele-s desculțe și reci, pereții dintre vise-s jilavi, cenușii, păianjenii țes,

Ei mă cheamă. Mă-ntreabă. Curioși, mă descompun în particule disparate/ străine/ în felii colțuroase de timp. Eu nu prea știu să răspund. Caut în urmă fapte sonore- de sentimente nimeni