Victor Potra

Acum, că am ajuns la premisele unui numitor comun în privința termenilor, pot doar să mai semnalez două lucruri despre text:
1. deși pleacă de la un eveniment real și precis poziționat în timp, scrierea nu este un demers jurnalistic, nu relatează.
2. dacă ții cont că este încadrată în colecția culture pub, unde Adrian experimentează diferite trânte verbale cu atitudini sociale endemice în România, atunci este sustenabilă ca eseu. De această dată Firica atacă boala vehiculării procentelor la politicianul român, ca modalitate de a jongla cu cuvintele fără a spune nimic. O face în felul caracteristic, dar categoric are ipoteză și demonstrație :)

... pentru sugestie și semnalare typo, precum vezi mi-au picat bine :)
Un exercițiu util și, sper, o exorcizare, această personală, poate voi ieși mai curând din amorțeală...
Cu prietenie, V.

... m-a lăsat nesatisfăcut. Știi foarte bine de ce. Dar mai urmează, nu-i așa?
Cu speranță, o spun... :)

PS. Apropo, poza aia de om treaz chiar nu te reprezintă, e ca și cum mi-aș pune eu o poză la costum, tuns. Nu am, dar aș putea să-mi fac, că m-am tuns... :)))

Domnule Traian Rotărescu, nu e nevoie să vă puneți mâna în cap precum chelul pe patinoar.
1. Mă refeream la jurnaliștii de scandal, cei care umplu paginile revistelor cum ar fi... nu vreau să risc un proces aiurea, cunosc această lume bine, am câștigat bani buni prin mâncarea de rahat, în diverse modalități, așa că expresia \"fucking sheet\" mi-o asum din interior.
2. Diferențierea Iolandei nu o făceam nici măcar din această postură, a diferenței dintre \"jurnaliștii buni\" și jurnaliștii răi\", ci din perspectiva mai intelectuală, din care anumite scrieri și autori se văd prea apropiate de jurnalism pentru a fi literatură, și mă refer aici la câteva comentarii ale domnului Adrian Dumitru la scrierile mele, care m-au pus pe gânduri.
Fără să mă întind, din câte înțeleg eu din Iolanda, cel puțin pe acest site, ea nu expune, ci explorează, e o diferență pe care încercam să i-o semnalez domnului Firică.
Și da, uneori există jurnaliști care sunt niște împuțiți, indiferent de nație, și este o anumită specie a lor pe care nu mă sfiesc să o categorisesc, \"in corpore\", drept \"fucking sheet\". E vorba despre ce mănâncă, și ce aduc ca digestie regurgitată națiunii flămânde.
Încă o dată, cu toată asumarea experienței dinăuntru, puteți să mă numiți \"maro în cerul gurii\", ca să vă scutesc de efortul unei ironii...

Sunt două spre zece idei \"luminoase\", și identic \"întunecate\".
A induce în eroare în comentarii e pervers... :)

... pentru că am înțeles, mult prea personală interpretarea mea pentru a o reda aici. Dar fiziologia iubirii versus alchimia ei, e o metaforă universal valabilă. Finalul nu e înfrângere, ci deconstrucție săvârșită, așteptând un nou început, pentru că cimitirul e mitic-arheologic (mamuți), așteaptă descoperirea.

Ai un typo la \"cu mâna te necunoscută\"?

... să mă culc după:
\"ai văzut copiii ăia care nu știu la ce să folosească mâinile murdare
și până când se șterg pe ei trece o vreme\"
și apoi m-am întors înapoi, de nervi.
Strofa a doua m-a calmat, spune ceva universal valabil despre relația dintre iubire și istorie personală, despre cine întru cine este.
Strofa a treia spune că iubirea durează doar atât cât celălalt este un \"de cunoscut\", și îmi pare că o spune banal. Dar eu nu sunt poet.
Așa că mă rezum la ce știu:
Copiii nu ezită nici o secundă să-și folosească măinile murdare în a închipui un nou univers, pe pereți, pe fața lor, pe costumul părinților, în poeziile poeților care au curajul să scrie despre ei. Este un fals care grevează începutul poeziei, și face și restul greu digerabil.
Dacă aș fi rău, v-aș spune să scrieți doar despre ce cunoașteți, psihologic vorbind, foarte bine, cum ar fi maimuțele cyber. Dar nu sunt, scrieți despre ce doriți, din partea mea, dar ce bine ar fi să nu mai aproximați copiii, măcar pe ei...

Știi, Firica, Iolanda este, prin profesie, dintre cei care ne face populari. Tu probabil că ai fumat chestiunea. Ceea ce nu sesizezi tu, aici prejudecata ta se combină cu declarațiile ei intempestive, e că Iolanda nu e aici la o conferință de presă. Nu vânează rahat, vânează mirări. O face în stilui caracteristic, și cine nu o face conform unei a doua naturi câștigată prin profesie și obișnuință, tu uită-te la tine, eu mă uit la mine, dar fata nu e \"fucking sheet\", părere neavizată, dar sinceră, cu mâna în propriul gât.
De ce nu-i explici în trei fraze de ce este, totuși, eseu? Eu știu, dar dacă mă vrei ca hermeneut, trebuie să-mi faci rost de o bursă, că m-am săturat să-mi câștig existenta...

M-ai convins, meriți un eseu. Ca paradigmă de gândire. Îmi aduci aminte de studioasele mele colege de la filosofie, care, în treacăt fie spus, au ajuns bine merci în facultăți de rit anglo-saxon, unde glosarea se împacă de minune cu specializarea.
Gândirea riguroasă și hărnicia nu sunt în sine suficiente pentru creativitate. Nu că ție ți-ar lipsi cea din urmă, poeziile tale o relevă îndeajuns. Dar, spre deosebire de poezie, deschiderea de noi drumuri în filosofie presupune o independență de repere, răspunsurile altora sunt, cel mult, trepte sub picioarele tale în drumul spre construirea propriilor interogații. Altfel, te vei trezi într-o închisoare, în care aproape orice drum este închis, pentru că a fost explorat în prealabil, pentru că X sau Y s-au pronunțat deja despre subiectul respectiv. Discuția este largă aici, de aceea ți-a spus că meriți un eseu.
Nu pot să închei, fără a-mi aminti că în primul eseu din serie îi reproșai dl-ui Gorun exact faptul că nu făcea o glosă a comentatorilor subiectului.
Din păcate mi-am propus mult prea multe pentru următoarea perioadă, ca să pot promite un asemenea eseu, dar ar fi foarte tentant să-ți pun la dispoziție un teren de luptă unde miza este exact sistemul de gândire pe care îl practici: din citat în citat, tot înainte spre manualul perfect.
Cu simpatie, Victor - I mean it :)

Sper că adagiile mele, care vin din altă zonă a raționalului, dar cu același set de nemulțumiri și neîmpliniri față o abordarea clasică a structurilor gândirii, nu impietează asupra discursului dumneavoastră, care se așează mai mult în folotoliul gândirii pure, cu aplecare asupra contradicțiilor construcțiilor raționale în sine.
Am considerat că sunt utile asemenea note, care să pună problema și din perspectiva cunoașterii mai aplicate, pentru a arăta că nu este vorba despre un joc intectual gratuit, miza poate fi diversă.
Dacă totuși credeți că cititorii ar putea fi trimiși în prea multe direcții deodată, vă rog să-mi spuneți, nu e cu supărare :))

Este cunoscut experimentul cu interferența undelor de lumini, prin două fante, și cu apariția franjelor de interferență. Dacă efectuăm experimentul cu electroni, datorită dualității undă-particulă, observăm aceeași interferență, cu modelul specific de franje. Foarte simplist spus, aceasta înseamnă că electronii se comportă ca niște unde, și în anumite locuri, se anulează reciproc (datorită diferenței de fază).
Ceea ce este mai interesant, este că același fenomen se produce și dacă trimitem electronii unul câte unul!!!!!!
Este ca și cum fiecare electron ar trece, simultan, prin ambele fante.
Desigur că acest lucru poate fi interpretat conform conceptului de sumă a istoriilor a lui Richard Feynman, dar logica mea aristotelică, cu tot cu cauzalitatea clasică, este pusă în dificultate. Pentru o asemenea logică clasică, electronul trece ori printr-o fantă, ori prin alta, (conform pp. necontradicției) apoi izbește peretele într-un loc oarecare și gata. Când vine următorul electron, primul e deja o \"pată\" pe perete, se repetă procesul, și de fapt interferența, care presupune interacțiunea ca unde între electroni, nu ar trebui să aibă loc!
Atenție, a nu se confunda ce am spus mai sus cu o opinie susținută de mine, e doar un exemplu de dificultate majoră a logicii clasice de a descrie/cuprinde fenomene observabile în fizica modernă.
Pentru cei mai puțin familiarizați cu fenomenul de interferență, mai jos un link care explică fenomenul într-un limbaj accesibil.
http://cosmogonie.110mb.com/25%20Mecanica%20cuantica%20-%20Principiul%20de%20incertitudine.htm

... și tot rescriu scena cu Ferma de patru zile. Sper să iasă pe măsura așteptărilor. Mulțumesc pentru suport.
Cu prietenie, Victor

Rebel să fie, mai ales că va fi scris doar de tine, dacă o să mai existe intervenții din partea mea ele sunt nepredictibile, nu poți să hotărăști dinainte când o să ai viziuni... :)
În ce privește această zonă a tensiunii creației, eu mă întorc la unghia noemică, așteaptă într-un sertar de multă vreme, într-adevăr, fiecare cu labirintul său...

Căci ce altceva ar fi putut să decupeze atât de net și abrupt, Timpul, și Spațiul, și Gândul?
Aici și acum ești \"tu\", tot ce există e clipa prezentă, \"picăturile ploii\" stau încremenite în drumul lor spre iarba mustindă, iar \"tu\" mă iei de mână și mă plimbi printre ele, \"arată-mi\" că fiecare minune are starea ei unică, iar curgerea e doar iluzia concretă a prea multă realitate discretă, pentru ca simțurile noastre s-o interpreteze altfel decât fluid...
\"voi\", ați sărit brusc la periferia \"poimâinelui\", și uitându-mă la voi, știu mai bine de ce și cum sunt aici și acum, în veșnicul meu azi, cu picăturile ploii neîndurându-se să cadă, de dragul nostru, de dragul tău, care arăți atât de bine...
Să te țină, Adriane, salutări dintru poimâine...

Să știi matale că și reclamele la \"Unirea\" sunt scrise tot de niște tipi ca mine... :))
Acu\', dacă nu ești în target și bei Courvoisier (Cur-voa-zi-e, pentru colegii mei de autobază), cin\' să stea să se supere, da\' eu când îmi vine-a râde, nu mai stau să mă uit dacă intectualul cel finuț se scutură sau nu de plâns...
Oricum, mi-ai dat o sugestie de aur, când mi-o veni să scriu de Paștele cuiva o să le bag în seria \"Iepulatorul pândește\"... :)))

\"Premianții, Bulă, premianții!\"
Toată lumea s-a așezat în nota poemului tău și a venit cu o alinare, eu vin cu un zâmbet și-o mușcătură.
Un poem care privește în spate, ia renunțările adunate și le exprimă ușor amărui, într-o trecere prin viață pe care autoarea și-o închipuie blândă. Nu mi-e greu să empatizez, am aceeași vârstă, dar vin și mă răstesc la finalul poeziei: dacă acolo e acceptare și abandon față de ce va să vină, atunci NU! Ela...
E plin de \"premianți\" care ard de nerăbdare să iubească \"poetese\" :), e plină viața în fața noastră, \"încă nu am trăit ce-i mai frumos\" (spunea un poet, nu mai știu care), la mulți ani, la multe iubiri, la multe altele, Ela...

... când e să \"ne râdem\" unul la celălalt, așa că chiar nu cred că s-a atacat, dar când îl văd nu mă pot abține, e dintre cei cu pana ascuțită, o plăcere să se înțepe omu\' cu el. Că dacă nu ne-am hârjoni, chiar am fi de tot \"în biografiile noastre liniare\", doamne, ce-mi place sintagma asta a Danei Banu...
Aberez, mă duc la putinică după niște zeamă de varză, ne mai citim pe seară :))

... recunosc că nu ți-am înțeles așa comentariul, mulțumesc de precizări, sunt importante pentru mine deoarece acesta este unul dintre textele care \"s-au scris\" printru mine, și aceasta nu este o metaforă chioară, uneori mi se întâmplă... \"lucruri\", viziuni când scriu, apoi citesc textul alături de ceilalți, poate doar un pic mai aproape, dar nu esențial diferit.

Tangerinul clar nu e amestecat în creația ta, Călin, nu asta vroiam să spun, e doar un alt exemplu în care creația se desparte de creator, am avut o dezbatere îndelungă în site cu Noemi asupra sensului proprietății asupra unei opere când aceasta începe să-și trăiască propria \"viață\", se relaționează și își crează un univers propriu în raport cu cititorii, indiferent de poziția autorului.

Ciclul fetei din livadă este una dintre aceste creații rari, cu viață proprie, care iată, pe unul ca mine îl prind în dansul noilor, posibilelor metafore, despre și întru care poți să scrii fără teamă de banal, de plagiat, de repetare a ideilor.

Fără falsă modestie, acesta este unul dintre textele scrise pe tastatura mea care îmi place cel mai mult, e scris foarte diferit de celelalte. Pe de altă parte, e comprehensibil pe deplin doar alături de fata din livadă, cu toate ale ei. Pentru a merge până la capăt și a da acestui text libertatea de a fi independent de autor, o să te rog să primești acordul meu formal de a face ce dorești cu acest text, în măsura în care consideri potrivit, respectiv să-l incluzi în ciclu (ca o perspectivă a Trecătorului), să-l publici alături de celelalte texte din ciclu (dacă va fi cazul), sau să-l ignori, dacă nu are loc în visul tău. Cu alte cuvinte, din acest moment, din punct de vedere legal, textul îți aparține...
Cu un singur lucru nu voi putea fi de acord doar, cu ștergerea lui... :))
Cu drag, Călin...

Când va fi nevoie cu adevărat de exobiologi, sper că vor mai fi psihisme precum al tău în preajmă... :)
Foarte aproape de textele SF f.f. bune, scrise din perspectiva Celuilalt, cu o nuanță de uman care induce o benefică incertitudine într-un text destinat să rămână deschis, prin scurtimea sa. De acord cu Ioana Geacăr, cu dezvoltarea regizorală, deși argumentele pentru recomandare pot fi mai multe decât a avut domnia sa timp să expună.
În a doua parte, fuga dintr-un deznodământ prevestit, în metaforfoză - botanicul este doar o opțiune a alterității, nu o opoziție - face toată povestirea să o zbughească ca din arc mai departe, iar faptul că ai adăugat ultima propoziție, \"mi-era foame\", mi se pare superb, avem o reluare în multiplicitate, fiul pe un drum nedeterminat, mama revine la foamea ei, la gourmet. Avem istoria complexă a unei trăiri non-umane, hrănire-supraviețuire, și apoi naștere ne-grevată de modelul genetic propriu nouă: mai departe, după o astfel de împreunare cu roua, fiul poate fi orice!
Pe prima parte nu am insistat, fiind aprope evident că îndrumi cititorul spre o paralelă cu speciile de păianjen care își devorează perechea în timpul împreunării...
Totuși sunt ferm convins că textul ar fi de încadrat la proză SF, în ciuda versurilor din prima parte.
Spor în taste, în continuare!

... Altcineva era sigur, aclamat și adulat, că livade e polița de asigurare perfectă. Intangibilă, cu copyright perpetuu. A fi prădător, cu adevărat, Călin, înseamnă să te hrănești cu concepte, chiar dacă uneori îți ascuți colții pe persoane. Nu face greșeala să confunzi joaca cu un șoricel cu masacrul grav, apolinic, al dionisiacului expus cu măruntaiele despicate pe altar. Care? Al trăirii anomice, totale.
Voi fi blând cu tine, de data asta. Recitește peste un timp, după ce te vei pătrunde de importanța profetică a sacrificiului, această mărturie despre despărțirea dintre creator și creație, scrisă din poziția sinucigașă a Antinomicului, o imposibilitate în sine - logica încăpățânată, bântuită de intuiții inexplicabile, cărora nu le poate face față nici ca management, nici ca justificare.
Nu te mai plânge! Cel care înnebunește sunt eu!
Nu e nici \"HaHa\", nici \"Ha!\", nici \"I-am furat\", nici \"mai bine\", nici \"mai ager\", nici \"tâmp\" ci \"pauze tâmpe\", nici \"Realitate\" ci \"realitate\", nici \"stăpânul\", nici \"să-l doară\"... E iubire Călin, față de intensitatea trăiri... Dacă nu poți s-o accepți acum, nu-i bai. E timp, mai avem.
E o scriere caldă, Călin, venită din partea cealaltă, printru mine, și nu încerca să localizezi ceva transcendent... E incredibil că un pseudo-ateu ca mine, crede mai mult în revelații decât voi, credincioșii atestați...