Vasile Munteanu

mie (și) textul acesta îmi amintește de o plantă parazită care nici lumină, nici hrană nu ar primi destul în absența organismelor pe care să le vampirizeze, producându-le daune, boli sau chiar moartea.

chiar era nevoie, pentru inițiativă, de inițiativa cuiva sau de textul cuiva sau, așa, în general, de ceva al cuiva despre ceva, despre altceva? întrebarea e retorică, sinceritatea demersului clama propria inițiativă; dar, desigur, se mai găsesc suflete/minți care se mai lasă păcălite de acestă ingenuitate.

Dafina: referitor la supărarea ta exprimată în și vis-a-vis de comentarii, îmi permit să spun următorul lucru: comunismul înseamnă o singură regulă; democrația, în afara libertății (în cazul de față, de exprimare), înseamnă mai multe reguli; reguli, de altfel, posibil de parcurs chiar în partea superioară a acestei pagini, la rubrica \"Reguli\" și care, printre altele, spune că un comentariu trebuie să facă referire la text, nu să aibă un conținut \"chatistic\"; prin urmare, dacă libertatea ta de exprimare se simte îngrădită, îmi permit să spun că în tine se află dictatorul căruia ai să îi reproșezi ceva.


acum, despre text: mi-a plăcut (găsind chiar inedită abordarea) încercarea aceasta de a demonstra silogistic existența sufletului, aflat parcă într-un pe sfârșite proces de simplificare (\"tai ațele de prisos\") a lucrurilor, vorba poetului, \"totdeauna mici\"; trecutul semnifică și resemnifică, însă numai prezentul certifică; dar, da, \"lily\" mi se pare nepotrivit în context - nu am nimic împotrivă, dar, aici, tetxul nu justifică bilingvismul.

am citit,
Vasile Munteanu

deși textul, aici, nu impresionează prin stilistică, recurgând la o recuzită în drum spre clasicizare, planul ideatic îl găsesc bine susținut și suținut de o spiritualitate plasată la limita dintre sensibil și contemplativ.

contribuim la sfârșitul unor lucruri și ne sfârșim între lucruri ce, deși par a se îndrepta ireversibil către o degradare comună, o ordine superioară voinței și înțelegerii noastre intervine pentru a deturna sensul și destinul acestor lucruri și acestor oameni.

după cum susținea un gânditor: totul se întâmplă în virtutea unui Bine superior.


am citit,
Vasile Munteanu

rămâne certitudinea aceasta consumistă; teologicul e incert, logicul (științificul) e incert, axiologicul (etic și estetic) e incert; și, între atâtea incertitudini, cresc munții aceștia de gunoi pe care nici mașinile și nici credința nu reușesc să-i mute din loc.

am citit,
Vasile Munteanu

mi-a plăcut acest delir asumat; posibil să mă înșel, dar cred că prima parte (până la dialog) ai scris-o \"la locul faptei\"; partea a doua, în ciuda bravării lingvistice, e mai filozofardă, așa, ca un \"dialog de bătrânețe\" (vezi Platon).

gândesc așa pentru că în primele rânduri: \"suntem în luna noiembrie, atunci când tot ce simte un om este frica de iarnă, frica de ianuarie și februarie, frica de femeile care nasc și frica de crăciun\" descopăr o reușită definițe a angoasei: frica de sfârșit și de început, frica de înăuntru și înafară, frica de natural și de artificial; pornirile (\"îmi vine să-i sparg capul\") sunt instinctive, justificările sunt intuitive (\"e copil\").

apoi, apare această distincție: masturbare fizică vs masturbare spirituală care pare puțin comercială (\"prea tare ca să fie pepsi\").

\"ce bine-ar fi dacă și foamea ar trece doar frecându-ne pe burtă\" (Diogene)

cu plăcerea lecturii,
Vasile Munteanu

o \"Poema chiuvetei\" (M.C.) răsturnată; aici, introspectivă; deși, atât aici, cât și acolo, se simte nevoia de soluție de desfundat; Mr. Muscullo, de exemplu; și iată cum organicismul este repus în drepturi și introspectivul merge pe propriile picioare în ciuda nejunsurilor empirice (\"ca și cum eu m-aș vedea\"), în ciuda neajunsurilor raționale (\"Imaginația... revine mereu la
Forma ei neagră\").

oricum, o poezie mai bună decât precedenta (cea recomandată - spun asta pentru că am citit că citești poeziile recomandate -, dar nici pe departe la fel de reușită ca aceasta: \"apoi în inima mea se strângea mult rău ca vasele murdare în chiuvetă\" (Alina Livia Lazăr).

am citit,
Vasile Munteanu

tizule: numai cine a s-a scufundat își poate aminti \"scrâșnetul dinților\" și de ce lumina e uneori mai înaltă decât cerul; da, nesocotirea liniilor frânte ar trebuie considerată un păcat...

mulțumesc pentru prezență.

\"... bărbatul necredincios se sfințește prin femeia credincioasă și femeia necredincioasă se sfințește prin bărbatul credincios. Altminteri, copiii voștri ar fi necurați, dar acum ei sunt sfinți.\" (Corinteni)

pentru că

\"... o pâine, un trup suntem cei mulți; căci toți ne împărtășim dintr-o pâine.\" (ibidem)

dar

\"nu mâncarea ne va pune înaintea lui DUmnezeu.\" (ibidem)


mulțumesc pentru semnul de cuvânt.

copii, Elena, copii suntem toți; și ziua, da, dar mai ales nopțile sunt importante, nopțile și lungile lor rădăcini...

mulțumesc pentru lectură și semn.

devine dificil (ca și comentator) să spui lucruri noi la fiecare sonet izvorât dintr-un lirism autentic și care satisface impecabil normele prozodiei.

am vrut, încă de când ai purces întru această monografie, să-ți spun că poate ar trebui mizat mai mult pe particular (arhitectural natural și uman, poate chiar introducerea de regionalisme) și mai puțin pe aceată contemplativitate acutorială; cred că o mai accentuată perpsectivă istorică, etimologică și, de ce nu, antropologică (mai exact de antropolgie culturală) ar conferi acestor, altfel, mici bijuterii o reală valoare de referințe literare brașovene.

cu plăcerea lecturii,
Vasile Munteanu

ai dreptate, Dana; e tipul acela de însemnare \"o scriu acum să nu o uit\". :)

totuși, nu cred că unui astfel de gând i se poate afla un sfârșit, i se poate pune punct; exceptând, desigur, sfârșitul însuși; de aici și necesitatea verbului \"a vrea\" (cu toate determinările sale).

mulțumesc pentru lectură și pentru secerare; acum, aștept un legător de snop. :)

Mari: spun unii că celulele (se) regenerează; eu nu cred, sunt altele noi; la fel și spiritul.

mulțumesc pentru lectură și aducere-aminte.

Ce să fac, \"am inimă de mamă\" (Filantropica)? :)

asemenea.

domnule Dumitru: (zâmbesc) nici eu nu am pretins că textul ar fi rezultatul unei \"furii creatoare\" (prin urmare ați început cu un comentariu al unui comentariu); (zâmbesc din nou) pe de altă parte, constat că am de-a face cu o interpretare generalizată: Remi (teză) - M. Badea (antiteză) - Suflețel/Profesorul (sinteză); vă asigur, zâmbetul nu e unul condescendent: doar mă întreb ce s-ar fi ales de textul acesta dacă nu aveam inspirația să includ cele 3 personaje?

mulțumesc pentru lectură și pentru comentariu.

nu cred că \"numele\" Noica este important aici; în definitiv, aceasta este frumusețea crudă a filozofiei: operează cu \"adevăruri general umane și universal valabile\" (e drept că se chinuie încă să definească \"adevărul\"...).

iată de ce găsesc modul acesta de apropiere de universal \"mai viu\" prin estetic; iar evocarea are această calitate: a \"materializării prezente\" a lucrurilor și întâmplărilor trecute.

nu știu câți își amintesc mingea aceea cu petice și cameră; dar, uite, valorificată estetic, constați că, rostind singur, nu ești singur; dacă genul acesta de observație se repetă, el dobândește nici mai mult nici mai puțin caracter de... lege.

iată cum, pornind din interiorul singurătății, constați că nu ești singur; mare minune și mingea asta în calitatea ei de obiect al unui gând formulat.

nu știu în ce măsură te-ai gândit la cercurile lui Noica, dar, da, trecutul (cunoscutul) este un astfel de cerc, împinge, extinde întotdeauna cercul prezentului și, mai ales, al viitorului (necunoscutul).

deși crezi că viața e un joc la care participă toți cunoscuții (direct sau indirect, participanți sau simpli spectatori), vine o zi în care singurătatea se acutizează și fuga aceasta după \"minge\" (de doritul) seamănă din ce în ce mai mult cu loviturile într-un perete.

important? important nu e omul cu mingea, ci \"omul cu pompa\": dacă are un interes direct, umflă.

mulțumesc, Marian; mulțumesc, Andreea.

aveți dreptate: totul e un joc; însăși această \"rupere în sine\"; rămâne un gol, o absență; sau, dimpotrivă, (nu) rămâne nimic; ca și cum nimeni n-arv fi căutat niciodată; și, totuși, aflând, n-ar fi putut să (re)cunoască.

mi-a plăcut, Mona, plasarea asta la care tu recurgi a spiritului între nerecunoaștere și nerecunnoștință.

cât despre observațiile tale, regăsite și în comentariile precedente, ele țin de... conjunctura postării; evident că, într-un format tipărit, dedicația ar fi plasată imediat după titlu; cât despre M.Badea, nici nu știu ce să zic, dar... \"până când să nu avem și noi faliții noștri\"?

mulțumesc pentru prezență și comentariu.

mulțumesc, Amalia; mulțumesc, Ioana.

desigur, aveți dreptate: întotdeauna mai e loc de o aripă (de o ridicare), întotdeauna mai e timp pentru o speranță.

mulțumesc tuturor pentru văzute și nevăzute, unora mai mult, altora mai puțin; unora într-un fel, altora altfel; și onorat de prezența voastră.

și o precizare, din aceeași categorie, pentru pelivanov. victor pelivanov. unii se nasc să înțeleagă, alții nu; pe aceștia din urmă permite-mi să-i consider din categoria \"mărunțiș\"; \"mărunțiș, nu?\" wow, ce întrebare întrebătoare am pus! mărunțiș, da. mult mărunțiș. coins, vorba împătimitului de poker electronic.