Vasile Munteanu

"Numai o călătorie în ideea de real te modifică"

Șerban, eu nu țin să reformez nimic; cu atât mai puțin valorile după care te ghidezi; dacă revezi din punct de vedere tehnic ce anume face ca alăturarea unor grupuri de sunete să fie cacofonie sau nu, poate îți reconsideri poziția; dacă nu, tot aia mi-e; în concluzie, dacă îți sunt utile observațiile, bine; dacă nu, și mai bine.

nu te crampona de oximoronul ăla - în definitiv, e o figură de stil; miza era alta, deci nu insist; nici nu e cazul să dezbatem despre cum se vede de pe Transfăgărășan (sau Piatra Craiului); sunt locuri unde am înnoptat des (sub cerul liber).

lasă un semn când ai corectat textul și, dacă dorești, pot să șterg aceste comentarii; n-am nici un drum lung de facut azi, așa că nu o să mor de grija nimănui.

Șerban

i) pentru un text care pretinde a observa "detaliile" (deși, dacă e să fim sinceri, abordarea are nu doar caracter general, dar și retoric), a lăsa tocmai detaliile să-i reducă valoarea mi se pare impardonabil.
ii) a se observa că nu am evideniat "finețuri"; de exemplu: "euforia contemplării" (sper să realizezi că e o sintagmă involuntar-oximoronică) - iar acesta este numai un exemplu; dar, da, formulări de genul "căci ca" sunt cacofonii (cum poți să afirmi că nu?!); iar virgula, ca cezură, normal, o poate plasa autorul când și dacă dorește; numai că, în exemplul indicat, ai plasat-o între Sb și Pr (desigur, pentru că așa ai dorit; însă nu înseamnă același lucru).
iii) nu văd cum am luat în râs Dilema Veche; am spus că nu știu cine o mai citește; personal, nu o mai citesc de vreo 10 ani; asta nu înseamnă că este o publicație "de râs"; dar, logic vorbind, afirmația mea este perfect validă; a, că nu își permite un corector, este evident (deci, economic vorbind, implicit calitativ, stă prost, e nerentabilă financiar).
iv) ideatic? nu mă pot pronunța; n-am descoperit în cuprinsul textului angoase sau revelații care să mă determine să empatizez, deci nu am nici o părere despre.

"căci ca să", "giamandură", "banchetele și în general mobilierul, par noi" ș.a.m.d.

nu știu cine mai citește Dilema Veche, dar, aici, aveți funcția "Poți edita/ corecta acest text"; părerea mea este că, dacă se dă o luptă în dv din cauză că nu știți ce să alegeți (între a reproduce fidel formatul tipărit și a publica virtual respectând forme și reguli corecte), zic să optați pt aceasta din urmă; în definitiv, știm cu toții că e criză și prin ce situații trec publicațiile din România - e clar că puține (dacă or mai fi) sunt acelea care își permit corector.

mă văd nevoit să recunosc: dpdv tehnic (adică după IP-ul utilizatorului), am fost indus în eroare de "mașină", aceasta indicându-mi "Pitpa = AngieC"; ulterior, am aflat că este vorba de două personalități distincte; motiv pentru care vă cer scuze, deși înțeleg că, totuși, asocierea nu este una care să vă aducă nici un prejudiciu de nici o natură (chiar vă rog să îi transmiteți complimentele mele).


încă o dată, mulțumesc pentru interes și pentru cuvinte (și scuze pentru confuzia inerentă).

vă dau dreptate: sub numele de Enea Gela semnați pentru prima oară un comentariu la un text de-al meu; dacă, totuși, veți dori să nu transformăm nelămurirea într-o nelămurire și mai mare (vorba poetului), îmi spuneți și abordăm problema matematic (adică începem prin a desface paranteza de mai sus); subliniez: dacă; poersonal, nu am nici o problemă în a continua în această formă; mai ales după ce atât de frumos mi-ați hrănit orgoliul; care, de altfel, vă și mulțumește :)

îmi place efortul pe care îl depui aici pentru a sublima energiile; felul în care anulezi empiricul; singura legătură cu lumea extrioară se face prin modul în care pică lumina pe trupuri (dar ca percepție interioară, nu este vizualizare); de unde și cromatica specifică (sângerie) anulată de propria viteză a deplasării (redobândindu-și întunericul, pacea dintru început/uri).



aș renunța, totuși, la primul vers; pe de o parte, reia titlul; pe de altă parte, explicitează pur și simplu conținutul.

uneori, utilul poate îmbrăca (fie și cu pantalonii în vine) forme bombastice, care să oscileze de la practic-frumos la grotesc-artistic; asta când exprimarea corespunde unei idei intrinseci autorului; când exprimarea este pur și simplu imitație, ne place, nu ne place, suntem în prezența degradată a ideii respective; adică a vulgarizării inutile.

mai simplu spus: când scrierea nu este nici proiect obsesiv, nici necesitate fiziolgică, e ca un vânt eliberat deloc discret sau ca o pată nefirească pe șliț; în definitiv, fiziologicul în sine este neutru (nici pozitiv, nici negativ); ori ar fi absurd să pretinzi că influența acestuia asupra manifestării noastre este dată de opoziția cu care obiectul (în cazul de față, pișoarul) ne întâmpină; desigur, să fie un pișoar elegant este preferabil (ceea ce nu este identic cu a fi un lucru bun); însă absența acestuia nu l-ar face pe autor (sau pe oricine altcineva) să se îngălbenească (a se vedea procesul de vărsare a ureei în sânge) din cauza lipsei de exteriorizare.

mai mult o alunecare pe clape a fricii, d-nă Gela [? să mă adresez mai bine cu AC?]; în fine, mă temeam că nu o să reveniți; mulțumesc pentru semnul de lectură.

dpdv literar, viața nu e compusă din zile; acestea (zilele) sunt teme și motive (chiar și mituri, dar acest text nu și-a propus să trimită la fel de mult în urmă ca altele); este și motivul pentru care, la nivelul întregului, cronologicul zilei este pur și simplu un pretext, fiind evident (încă din s1) că miza este... o viață de om (întâmplător a mea).

de acord și că respectivul vers este încărcat; dar, fiind vb de un preambul gastronomic (să zicem), e ca și cum m-aș apuca să inventariez ingredientele unei ciorbe: strict cantitativ, cu siguranță m-aș speria și aș renunța să mai consum preparatul respectiv; cum totuși calitatea ține de ați factori (vizuali, olfactivi șamd), mă declar satisfăcut (sau nu) de rezultat; și accept să mă hrănesc (sau nu).

în concluzie: exceptând întregul, nu există punct; doar o universală foame; e drept, nu de puține ori satisfăcută prin autodevorare.



mulțumesc pentru semnul de lectură.

când o simplă propoziție (gramatical, dar și semantic) declanșează un evantai de întrebări și răspunsuri, scopul a fost atins.

cum văd eu excesivul?

cam așa:

"Toată lumea vrea să trăiască mult, dar nimeni nu vrea să îmbătrânească."



mulțumesc, d-le Rachieriu, pentru semnul de lectură.

"Ce nu vindecă leacul, vindecă fierul. Ce nu vindecă fierul, vindecă focul. Iar ce nu vindecă nici focul se socotește a fi de nevindecat".


mulțumesc pentru semnul de lectură.

nu prea știu cum aș putea răspunde; probabil că mă întristează să văd cum societatea noastră, prin excelență supradezvoltată tehnic, e mai vulnerbailă la superstiție decât la mit, vânzând eternitatea pe efemer; de unde și sentimentul că o groapă e un monolog, iar vinul o posesiune a limbajului ce răsună la interior; poate cam ca "ascunzătorile" copilăriei (de exemplu, eu mă ascundeam înt-o fântână secată); evident, adulți fiind, purtăm cu noi nostalgia habitatului în care ne simțeam în siguranță; dar, tocmai pentru că suntem adulți, nu mai primim unul, ci trebuie să-l construim singuri; vom primi sau nu indicațiile în vis, nu știu; ce știu este că, da, uneori viața are nevoie de inerție, e nevoie să înghețe pentru a se perpetua; dacă vrei, asemenea unui râu.


mulțumesc pentru aproape.

sau trufia "masei" de a se crede îndreptățită să aibă opinii categorice.


înainte de a opera silogistic, să clarificăm o

premisă preliminară: "Ziariștii de obicei nu merită să moară"; rog să precizați condițiile în care, totuși, merită să moară.


funcție de răspuns, revin sau nu.

incontestabil, textul dv dovedește cunoștințe aprofundate din varii domenii; mai mult, abordarea, în ciuda unor involuntare carențe logice (dacă doriți, discutăm despre; dar ele nu sunt esențiale în economia textului și nici relevante pentru motivul care m-a determinat să comentez), place sau intrigă.

nu știu dacă sunteți conștient de ceea ce anume reușește acest expozeu: să justifice crima din perspectiva eticii religioase; mai mult, să subordoneze ideatic geopoliticul contemporan unui deziderat medievalist: "redescoperirea comunității"; asta în condițiile în care, după cum spunea Ortega y Gasset (subscriu): "Noile popoare nu au idei."; desigur, se poate discuta asupra cauzalității acestui neajuns; dar numai de dragul dialogului (altfel lipsit de finalitate).

un alt aspect ar fi acela că, atunci când textul devine el însuși plastic, similar (nu întâmplător) caricaturii, prin îngroșarea tușelor, se pierde din vedere un aspect: neutralitatea morții (ca act); cu alte cuvinte, ați elaborat un întreg discurs pentru o concluzie categorică nici măcar validă: "Ziariștii de la Charlie Hebdo nu meritau să moară"; totuși, au murit; pe de o parte, din punct de vedere natural nu s-a comis nici o nedreptate (a se vedea efectele pătrunderii glonțului în organism); pe de altă parte, dacă ar fi fost nedrept, "de ce ar fi permis D-zeu toate acestea"?

probabil pentru a evita ridicolul sentinței dv: "să își publice autoportrete cu creioane înfipte în cur"; astfel, dv demonstrați (și ca dv un întreg spectru "european", îmi permit să spun) că nu gândiți deloc altfel decât presupușii criminali (poate doar o disimulare); sunteți la fel de extremist; diferența dintre ei și dv constând în aceea că vă aflați în tabere diferite (deși este posibil ca, sub raport geopolitic, să nu fie atât de diferite pe cât par).

nu întâmplător am luat în calcul posibilitatea disimulării; pentru că, în definitiv, disimularea este de fapt o mascare premeditată a unei realității total diferite decât noi suntem obișnuiți a o percepe; e greu de crezut că ar comite o astfel de crimă niște idioți care își lasă actele în mașină; da, dacă se voiau martiri și doreau publicitate, aruncându-se în aer în sediul ziarului, aș fi acceptat această "coincidență"; dar să comit un atac armat, să îmi doresc să scap, dar să nu mai știu unde mi-am lăsat actele se înscrie perfect în lungul șir al teoriilor conspirației de care istoria nu a dus niciodată lipsă; deși părerea mea, cât se poate de personală, este că dezorientații ăia doi, religios exaltați fără doar și poate, au privit ca și mine, ca și dv știrea atentatului la tv fără să le treacă prin cap că, în scurt timp, vor fi "vânați" pentru ceea ce nu au comis.

știți de ce cred astfel? pentru ceea ce tot Ortega y Gasset spunea: "poate scăpa de păcăleala pe care o produce camuflajul numai acela care știe dinanite că, în general, camuflajul există."

bursucul, bomba, trompa.




* Mateiaș, aici, a se citi Balauraș

îmi place că succed Oanei Hemen; așa cum am mai spus, amintindu-mi mereu zicerea poetică a acesteia: "am fost cerută de soție cu o cheie de bere în Santorini."

iată că regăsesc tema; aici, resemnificată grav-iluzoriu (aparent domestic), întruchipată de geometria clasică, dar "declasicizată" de lipsa de finalitate în vecinătatea muzeului (loc al neîngropării, al expunerii, al reflecției (deopotrivă aplicate și metafizice).

da, uneori, dragostea este și această gingășie naturală ("lebăda") de care ți se apleacă (exces de înghețată - rece simbol al ispitei simțurilor; inițial irezistibil; devenit prin rutină comestibil, suportabil până la un punct; insuportabil după); o dragoste care are justificările ei proprii, ritmul său propriu și, desigur, propriul deznodământ.

de ce nu, poate nimic din toate acestea; doar ceea ce am crezut/ ne-am imaginat că este/ ar putea fi.

să observăm, totuși, un amănunt: când Borges încearcă să scrie ca Borges, îi și iese.


de exemplu, când afirmați (în comentariu): "nu am insistat deloc pe tehnică ci mai degrabă la emoție, m-am lăsat purtată de val.", tentația inițială este de a fi de acord cu dv; apoi am o reținere; uneori, mai ales primăvara, cei mai mulți dintre noi simțim impulsul de a ieși goi din casă; totuși nu procedăm astfel; nu spun că e nevoie de o ținută de gală, dar ceva (orice) musai să punem pe noi.

nici prima strofă nu rezistă; poate doar imaginea îngropării omului de zăpadă; altminteri, e bine că ninge "afară" (adică nu și în/la interior); dar cel mai bine este că ninge "pe tot ce-i viu/ și obosit"; ar fi fost prea de tot să ningă peste neînsuflețite și peste odihniți; să mai spună cineva că natura nu e selectivă.

inutil să mai discutăm despre faptul că titlul în engleză e pur și simplu "moft"; sau că oricum l-am atribui (per strofă și/sau unitar), nu i se poate găsi o corespondență.


n.p. cât privește "dragostea" (din text) la care tânjiți, decât să vă "descompuneți" (ibidem), dacă tot "este o plăcere" (ibidem), ar fi mai bine să... vă înmulțiți.

dacă am fost mai ironic decât era nevoie (asta e un fel de cochetărie masculină, clar am fost); despre stilul dv nu mi-aș permite (încă) să mă exprim deoarece acesta este singurul text accesat (din motiv că era primul din lista noilor postări); așa, la o simplă lectură, nu pot să spun că m-a convins (stilul), dar aș minți dacă aș pretinde că i-am găsit carențe majore sau incorigibile (adică unele acceptabile); este și motivul pentru care mi-am permis recomandarea de a aborda subiecte "consistente" și pe cât posibil de actualitate (să nu îmi spuneți că, până să o "intervievați" pe acestă Kinga, trăiați cu impresia că trusturile media sunt altare culturale, etice și dezinteresate).


toate cele bune.

am înțeles: personal, v-au fost înșelate așptările: nu ați aflat "impresii frumoase, experiențe unice" și nici nu vi s-a împărtășit "o deschidere de drum în domeniul culinar"; dar, din punctul de vedere al cititorului, sincer, nu am înțeles care este miza unui astfel de text: culpabirizarea "chef"-ilor? înfierarea producătorilor? pornirea unei revoluții care să retrimită bucătarii la curățat cartofi, să ne mai scutească de promovarea pe scticlă sub pretextul divertismentului de produse sau de locații? și am putea continua mult și bine; solidaritatea cu un adult care "s-a înscris în programul „Iadul bucătarilor” știind că este as în bucătărie și atrasă de premiul impresionant de 80.000 de euro" (am bănuiala că, dacă nu toți, majoritatea concurenților cred asta; deși singurul concurent pe care eu l-aș aprecia ar fi acela care s-ar înscrie din pură pasiune gastronomică...)?

să înțeleg că, dacă acestui Florin (Dumitrescu, parcă), fiidu-i "milă de oamenii veniți de pe drumuri", i-ar fi trecut prin cap ca, în loc de 50 de lei (app, ce ziceați că a prestat această Kinga pe acolo? suma mi se pare dubios de ridicolă...), ar fi asezonat cafelei în discuție și cei 80kE, "râsul frumos" al Kingăi ar fi devenit... mai frumos?

perverse concursurile astea d-nă, sălbatice rău; te halesc fiarele de viu, nu alta! ce să vezi, și confort domestic și cu sufletul în rai e mai greu; mai ales că, așa am auzit, în rai nu sunt bancomate de unde să ridici fezandați gata euroii ăia; unde nu ai nevoie de mărunțiș? acolo, de un acatist, de lumânare...; că o fi el banul ochiul dracului, dar fără el, mai ales când gastronomic dai chix, greu te mai faci plăcut Domnului.

în concluzie, la fel de sincer, dacă a slăbit, nu-i prinde rău; dar, dacă o mai prindeți în vreo "pauză de nici zece minute", asigurați-o că nu are de ce să își facă griji: la câte avea, șase kilograme trec neobservate.

iar, pe viitor, poate deplângeți și dv pe cineva sau ceva care chiar merită; sau și dv ați ratat vreun premiu pe la Cancan?