Ziariștii de obicei nu merită să moară

Realitatea este că răposații de la Charlie Hebdo nu păcătuiau prin prea mult umor. Desenau și ei cum puteau, de obicei divinitățile altora cu obiecte înfipte în cur și, cumva, rușeau să își vândă ziarul, probabil pentru că unii francezi mai simpluți găsesc acest mod de exprimare destul de amuzant. Pe mine nu m-ar deranja în mod particular să fiu caricaturizat în modul acesta, poate chiar aș merita, după unele done sau tabele de yams prost conduse, să port eturile sau zarurile, o perioadă, acolo. Pentru persoanele religioase, fie ele mahomedani sau fundamentaliști creștini, situația este însă insuportabilă. Agresați oricum de faptul că, vrând nevrând, progresul general al epocii face credința în astfel de năluci caducă, persoanele respective trebuie să gestioneze bănuiala subconștientă că acest fundament al intimității lor este în fond eronat și, din perspectiva lor, este nevoie ca societatea să le vină în ajutor. Cu catedrale, ore de religie, programe TV, argumente pseudoștiințifice sau măcar teologice. Cu menținerea unei filozofii sociale predominant religioase. Lumea zilei de astăzi în fapt nu mai crede. Chiar cei care nu o recunosc, care încă răspund atunci când sunt întrebați că sunt religioși, au încetat de fapt să mai creadă că lumea a fost creată în 7 zile, acum câteva mii de ani, că ne tragem din incesturile între copiii lui Adam, că există soluția miracolelor în viața cotidiană, că postitul face vreo diferență, că femeile care și-o pun cu bărbații înainte de mariaj trebuiesc lapidate, că Iona a stat în burta vreunei balene sau că homosexualii trebuiesc pedepsiți. În acest context orice bășcălie, chiar făcută cu finețe, devine o blasfemie intolerabilă întrucât atinge această rană vie din intimitatea omului sfârtecat de conflictul de a crede și și a nu crede în același timp. Ce să mai vorbim de imaginile grobiene și agresive ale unui dumnezeu în curul gol? Nu contest că dorința de a reacționa dur și agresiv nu ar fi omenească. Am simțit-o adesea și eu, pe vremea căcănie a televiziunii române din anii 90, apoi ca răspuns la mizeriile din „România Mare”, în timpul emisiunilor „de opinie” ale antenelor, dar și a multora din televiziunile noastre submediocre și aservite. Dacă stau să mă gândesc bine toți aceștia ar fi meritat mult mai mult câteva încărcătoare de kalașnikov decât câțiva caricaturiști tomnateci și fără har de la un hebdomadaire obscur francez. Cu toate acestea, cel puțin din perspectiva laică a lucrurilor, violența nu a fost cu adevărat o opțiune. O dată porniți pe drumul acesta am continua probabil cu scatoalce aplicate nevestelor, pentru că cicălesc, copiilor pentru că răspund obraznic, polițailor pentru că ne opresc în trafic, vecinului pentru că dă muzica prea tare sau soacrei pentru că vine în vizită. Comportamente adecvate în comunitățile de giboni, dar ușor excesive la primatele îmbrăcate. Ziariștii de la Charlie Hebdo nu meritau să moară. Poate că meritau însă să fie siliți, ediție de ediție, să își publice autoportrete cu creioane înfipte în cur.