Vasile Munteanu

personal, nu am putut trece de preambul; posibil textul să merite, dar formularea nu m-a încurajat să merg mai departe; în chiar începutul textului avem:

"noaptea adâncă, cu farurile măturând drumul de țară plin de hârtoape, ocolind capcanele adânci, căscate din loc în loc, sub forma gropilor săpate la adăpostul pâlcurilor".

adică: noaptea e adâncă; tot adânci capcanele (s-au terminat adjectivele?); ce fel de capcane? niște hârtoape care nu sunt gropi, sunt ceva cu formă de gropi; evident, săpate (de cine? poate căscate, formate șamd) aflate la o lizieră, deși e vb de mijlocul unui drum (fie el și de țară).

concluzie: o banală frază suferă de... hipertautologie; fapt care mi-a anulat curiozitatea de a afla cât de bolnav e restul.

e important ce spunem, dar la fel de important este cum.

găsesc lehamitea sinceră, plauzibilă, recognoscibilă; chiar justificată psihologic (șablonul locuirii "la bloc" nefiind o noutate); sunt aspecte pe care, cred, s-ar putea ridica miza textului; care, altfel, îmi pare lipsit de forță, de puterea de a transmite unicitatea observării (glumind sau nu, aș spune că nici locativ, nici estetic).

pe scurt, îmi place vacarmul pestriț al acestei îmbarcări "între reprezentații"; maniera deopotrivă exotică și ezoterică în care particularul este universalizat; banalul este supradimensionat; istoricul (și istoricitatea), psihologizat (e); totul în virtutea redării aproape plastice sau cinematografice (sentimentul este acela al dezvelirii lente a unui tablou ascuns sub pânza scrierii; sau al deplasării lente a unei camere de filmat, astfel încât cadrul este "filat") a "momentului unic"; a "ceva"-ului meu de care voi (ceilalți) vă puteți bucura numai pentru că eu aleg să vă împărtășesc ce simt; dar cum simt este și rămâne al meu.


să-ți trăiască!


:)

flămândul (și-l imaginează fiecare cum dorește; de exemplu, timpul) va găsi întotdeauna ceva de ros pe un os, oricât de gol; mai mult chiar, când pe os nu (ne) rămâne nimic, mai avem măduva; în cele din urmă, absența sau golul.



mulțumesc pentru semnul de lectură.

totuși, o precizare: am ajuns la destructurare tocmai pentru că viziunea unitară mi s-a părut, așa cum am spus, bombastică; am sperat ca măcar parțial să stea în picioare.

de asemenea, sunt de acord cu dv că este dificil a explica inefabilul, imaginția lirică; însă, nu credeți, primul care încearcă acest lucru este acela care scrie; cu ce scop? de a propune altora respectiva viziune; eu doar m-am conformat; îmi cer scuze că rezultatul nu a fost cel scontat de dv; recunosc, personal nu am avut nici o așteptare.

nu în ultimul rând, sincer, am refăcut inventarul necesar lectorului; am ajuns la aceeași concluzie: nu îi lipsește nimic; încercați să definiți acel "altceva", cine știe, posibil să aveți dreptate.

cel mai mult îmi place motivul apei, întâlnit în aproape toate fazele de agregare (și propus "răsturnat"): de la apa care se cară morților, la lichid seminal (stilizând motivul trecerii, cum și al perenității).


nu pot să spun că îmi displace, dar repetarea explicită a lui "a iubi" cu o frecvență atât de mare la intervale atât de mici (deseori în versuri consecutive) tinde să devină agasantă, mecanică, lipsită de forță de impact.


(oarecum) neutru: nu găsesc nici o legătură firească incidentului armat dintre Ucraina și Rusia cu satul românesc ca, pe de o parte, evocare a originii, pe de altă parte, ca reîntoarecere (să-i zic așa) împlinită; nici "viorii ucrainiene" (nu pentru că motivul viorii e unul perimat, dar, ok, Oleksandr Bozhyk e un vituoz al instrumentului, dar care-i legătura cu "noi" și cu iubirea dintre? plus, muzica rusească, germană... - de acord, muzica este un limbaj universal; dar între acestea și, de exemplu, "fus" intervine un soi de portativ imposibil).

așa am vrut să îmi intitulez scurtul comentariu; dar, apoi, am recitit și mi-am spus că nu este un text despre cum scriem, ci despre cum trăim; desigur, dacă întrebarea persoanei respective este strict cantitativă, nu cred că merita exercițiul răspunsului; dar, dacă sensul este unul calitativ, ar fi o întrebare la care merită să ne gândim oricare dintre noi.

nici eu nu mă simt confortabil cu astfel de imagini; de la o vreme nici eu nu știu ce caut: justificări pentru a evada dintr-un astfel de tărâm sau motive pentru a rămâne; poate tot astfel cum sintagma "generații de sacrificu" e tot mai evident un cinism politico-istoric; ultima rădăcină este "limba"; dar și aia începe a se usca.


mulțumesc pentru lectură.

text "spovedanie"; dar o spovedanie săvârșită, așa cum reiese din text, în situație limită; iar acest gen de întoarcere către sine nu cred că este revelator, ci pur și simplu conjunctural; revelatorul (atunci când nu survine prin har) are nevoie de timp; așa cred, sufletul trebuie înțeles zi de zi; cum un părinte are nevoie să-și înțeleagă propriul copil; dar pe cine înțelegem de fapt, dacă ajuns la maturitate copilul este așa cum l-am educat? de aceea întrebarea care se pune nu este dacă noi suntem aceiași părinți, ci dacă (mai) suntem aceiași oameni; nimic nu putem schimba fără a ne schimba noi înșine.

dintre multele definiții ale operei întâlnite de mine de-a lungul vremii, una care mi-a rămas întipărită în minte și căreia după ce am parcurs texul tău, spre rușinea mea, abia acum, îi găsesc o altfel de întrupare, sună (redau din memorie, scuze pt eventualele mici inadvertențe):

"Opera este produsul finalist și înzestrat cu o valoare al unui agent moral, de obicei un om, considerată în calitatea morală a ființei lui."

sincer, nu știu exact dacă T. Vianu a avut un exemplu concret sau această definiție a fost rezultatul unui proces complex de gândire pur teoretică, dar cu siguranță d-ul Grumăzescu, așa cum îl descopăr în urma descrierii tale (fără de care nu aș fi aflat de existența sa, probabil), corespunde perfect realului concret despre care definiția face vorbire, cum și "durabilității", oricât de relativ ar fi acest concept; spun asta pentru că, dincolo de trăirea pură a actului anticaricesc (dacă o pot numi astfel), descopăr la d-ul Grumăzescu o competitivitate, o inteligență a adaptării, o profunzime dictată de valoarea artistică, iar nu exclusiv de mercantil; simplificând, pragmatism; dar un pragmatism pe care nu ar fi rău ca toți artiștii să îl comporte, fără de care foarte puține opere cunosc valorificarea.


gândesc că nici nu ar putea fi altfel; știut fiind că nu întotdeauna materialul unei opere este "materie"; prin urmare, d-ul Grumăzescu nu este pur și simplu anticar; este un... acordor de spirite (atât în timp, cât și îm spațiu); virtuoz; care nu va compune niciodată o simfonie; dar fără de care instrumentele marilor artiști n-ar fi sunat desăvârșit; pentru că asta cred eu că face domnia sa: supraviețuind, înlesnește spiritualul, desăvârșește suflete.


în concluzie: întotdeauna va fi nevoie de oameni ca domnia sa; de oameni ca domnia ta, pentru a afla despre astfel de oameni; nu în ultimul rând, bine ar fi ca, lecturând acestea, să fie nevoie și de noi.

felicitări, d-le.

posibil să nu am dreptate, dar nu credeți că, pentru o poezie de dragoste, e un text supraaglomerat? mai mult, mulți dintre termenii adjectivați până la bombastic sunt pur și simplu incompatibili, aparținând unor domenii ce nu au nimic în comun unele cu altele nu doar în timp, dar nici măcar în spațiu?

de ex, s1: că vă ultragiază o tăcere (care, "o-ho" mai e și impardonabilă) treacă-meargă; dar, dacă tot are acest fetiș (mirositul picioarelor la masă), menit a-i stârni "ambra cuvintelor" (deci fie trimitere la un mamifer acvatic, fie la o... parfumerie) sparte încă din cretacic (sincer, aici imaginaia mi s-a blocat definitiv, cine cuvânta în cretacic?), nu puteați recurge la o felină reprezentativă acelei perioade, față de care lynxul ăla pare o mâță pricăjită?

ș.a.m.d.

ați înghițit o sirenă (vietate sau mecanism?), silabe cuaternare, intersecții, sentimente friabile (?!), tehnici de salsa, Cousteau, titanic, pecenegi, (în sfârșit, se ajunge la) osatura cuvintelor (dar formate din silabe spartane, deși mezozoicul e caracterizat de cu totul altceva).

e imposibil să nu te întrebi la final dacă acest pretins adagio nu susține, de fapt, stoicismul citirii.

sau Despre biografia deloc fictivă a celei care-și vinde sufletul corbului.


în acest text, cel mai mult îmi place neexprimatul; ideea că, deși preferatul este acela "dus cu lumea", acela care (îl) înlocuiește e mai bun; tocmai pentru că autodepășirea este anulată ("mă iubește așa cum sunt"), alienarea devine imposibilă; rămâne de văzut cât se rezistă în perfecțiunea nedorită și dacă nu cumva "alesul"... se va întoarce, păcatul care înalță fiind substituit (din nou) de înățarea păcătoasă.


totuși, familiarismul lui "man" nu ajută discursul, care curge la un nivel superior; personal, l-aș fi înlocuit cu Mann, iar cizmele le-aș fi înroșit (trimitere la Doctor Faustus).

că am exagerat eu cu atitudinea defensivă; motiv pentru care îmi cer scuze.

mulțumesc pentru precizare.

toate cele bune.

aș fi vrut și eu să spun că îmi place ironia ta (sincer; nu îmi pasă că ea survine intervenției mele la articolul tău despre detalii - detaliile altora, desigur).

dar

vrem sau nu să recunoaștem, limba/jul anglo-saxon/ă este una/unul superior dpdv logic.


în fine, mulțumesc despre semnul de lectură; sau semnul despre omitere; sau despre negație; sau despre ce-ți place.

se simt apăsarea, umezeala, solitudinea.

dar

sunt câteva lucruri care nu merg împreună: cele mai stridente ar fi: febrilul orașului vs autobuzele goale (adică sunt mulți în oraș, dar sau n-au bani de bilet, sau are loc o mișcare de stradă); urban vs convent; vuliple din Morden (district în Londra, probabil; o zonă foarte verde, împădurită pe suprafețe apreciabile) vs cristalele de tanzanit (de găsit numai în vecinătatea vulcanului Kilimandjaro) vs huțul (cal de munte românesc) purtând un mitralior (mitraliori călare n-a mai avut armata română cam din WWI); dacă la acestea adăugăm "precizia olandeză" & "koroanele suedeze", este exagerat de cosmopolit textul.

am deschis acest text indus în eroare de indecisul numeric al unghiurilor ascuțite conținute în tiltu; m-am gândit preț de o clipă că numai un om care "a pierdut" FC Argeș ar putea scrie veridic despre lăsarea la vatră a semnului astral (a se citi Steaua Bucuresti) după care magii români moderni (ce relativă e modernitatea asta și ce perisabilă), în buna tradiție, le-au furat catalanilor din iesle și aurul și smirna și tămâia.

n-a fost să fie :)

dar, dacă tot m-am aflat martor la intimitatea mărturisită șeii pentru a pricepe iapa, am să îmi permit față de poet (apropo de gardul acela...) un sfat pe care mi l-a dat și mie un țăran căre m-a felicitat pentru că am copii (2 fete) reușiti; eu îi tot construiam scenarii despre cum am să rezolv problemele specifice adolescenței, iar el, după ce m-a lăsat să prind curaj, mi-a zis mucalit:
- Să-l faci de beton!
la care eu, fiind vorba despre cu totul altceva până în acel moment: - Ce?
El: - Gardul, să nu putrezească, pentru că acolo se vor strânge nopțile...

acum, lăsând gluma la o parte, voiam să spun ceea ce mai mult ca sigur știe și domnia voastră; cele mai trainice îngrădituri sunt din uluc românesc; peste care, funcție de loc și de timp, atârnă ba un măr, ba un tei, ba un clar de lună; gardurile lumii or fi ele vii, dar la vreme rea desfrunzesc.

iaca, de aceea vă doresc numai soare.

sau nici atât.

un semn numai că am citit.

că am comentat cândva cu +/- la un text de-al tău și mi-ai spus că deja e publicat; poate nu îmi aminteam, dar am mai pățit o dată azi asta, cu un text al Dorinei Șișu; așa că, oarecum întristat de incident (pentru că nu aveam intenția să o mâhnesc), am renunțat.

dacă zici că încă mai lucrezi la ele, o să încerc să parcurg la pas aceste scrisori către Alice Doe și să-ți spun cum se vede și dinspre mine; să-mi zici dacă dorești rezultatul aici sau pe mail.


despre Titi: mai mult ca sigur că pt tine are o semnificație particulară, altfel nu l-ai fi introdus; dar, așa cum văd eu lucrurile, discursul are doza lui de romantism (nu discutăm acum factura), iar, din câte știu eu, Titi se folosește argotic fie pentru fraier, fie pentru joint; pt că e nume propriu, prima variantă; ori, să culminezi un astfel de discurs ca și cum ți-ai zice singur: - Ai, fraiere, răbdare (ca idee nu e rău), dar pe un ton jmekeresc, pentru ca apoi să revii cu (tele)enciclopedia somonului, nu știu ție cum ți se pare, dar mie îmi sună cel puțin nefiresc.

încă mai ai plăcerea excesului de cuvinte; ceea ce nu e musai rău; poate că pasiunea scrisului ar înceta concomitent cu dresarea acestui exces; poate, dacă nu ai exagerea cu explicațiile, nu ai mai reuși nici acele câteva formulări de un farmec irepetabil.

inițial, scrisem ceva cu (+) și (-) vizavi de text; în cele din urmă am șters; am vrut numai să las un semn că am trecut și pe aici.




un singur exemplu (ultimul, dovadă că am ajuns până acolo: acasă/ în amonte/ pe râul unde s-a născut... - fiind vorba despre somon, toate au aceeași semnificație; de "Titi" nici nu mai vb, nu cadrează deloc cu restul discursului)

dică: "se scrie pentru a povesti, nu pentru a argumenta".

înclin să cred că ați primit comentariul meu de pe o poziție excesiv defensivă; aveți dreptate, ad litteram, duplicitar are exact sensul/ rile extras/ extrase de dv din dictionar; intenția mea a fost aceea de a spune că: mergeți la două capete; cu alte cuvinte, nu sunteți concentrată pe arta narativă (una, așa cum am spus, extrem de dificil de realizat în cazul unei astfel de teme) deoarece, concomitent, nu vă displace ideea unei ecranizări/ puneri în scenă, cauză din care (reiau), "deși discursul abundă de termeni tari (ca sens), nu are deloc tensiune."; așadar nu am spus, așa cum pretindeți, că este lipsit de acțiune, ci de TENSIUNE (ceea ce, oricum vi s-ar părea, înseamnă altceva); desigur, nu cunosc întregul; motiv pentru care nu m-am referit decât la ce este postat aici; nici asta nu văd, unde anume am făcut referire la "romanul" dv; dar, dacă tot ați adus vb despre, da, dacă restul este, așa înțeleg, scris în aceeași manieră, fără supărare, literar (părerea mea) este departe de a fi unul valoros.

spuneți dv: "Este o carte vie bazată în întregime pe fapte reale, nu am catadicsit nici numele celorlalte personaje să le schimb, ceea ce este periculos vor spune unii, dar nu-mi pasă. E adevărat că nu am urmat nicio tehnică literară în a înflori și desena romanul în imagini stilistice. de ce? pentru că am vrut să rămână la îndemâna cititorului naivitatea personajului principal și adevăratele fețe ale personajelor participante. tot din experiență personală am scris și eu".

desigur, dv sunteți liberă să credeți că experiența personală (de fapt, o altfel de experiență nici nu cred că există) este suficientă; caz în care altceva mă contrariază; dacă este adevărat că nu vă pasă că romanul (asta ați spus că ați scris și publicat, nu?) reclamă artă narativă, de ce pretindeți că ar fi așa ceva (roman)? oricât de dur ar suna asta, dar nu orice fost instituționalizat povestind ce își amintește este și romancier; da, este important să povestim; dar cel puțin la fel de important este CUM o facem; dacă nu m-ați convins pe mine, ca unul care știe exact despre ce vorbiți, înclin să cred că va fi cu mult mai greu să convingeți pe alții; fragmentul de față suferă în primul rând de aglomerare; mizați totul pe violență, motiv pentru care efectiv "îndesați" fiecare rând cu așa ceva; vă lipsește nuanțarea, rafinamentul prelucrării acesteia cu mijloace specifice, astfel încât să dați brutului valoarea sublimării (poate chiar a sublimului estetic); pur și simplu rândurile dv strigă și atât: băi, ăia ne băteau, munceau și ne băteau, făceam baie și ne băteau și, când respiram, ne băteau iar; dar și bătaia aia, dacă nu e una cu implicații fiziologice, e mai mult părintească și, să zic așa, justificată: "Am luat o palmă pentru voi. Acum voi o luați de la mine, ai înțeles".

în fine, cum observ că, în loc de a vă oferi un alt unghi de vedere, răspunsul meu (pe care l-ați solicitat) va stârni reacții (mai) vehemente, mă opresc aici; mai spun atât: evident nu am știut că acest fragment este inclus într-o lucrare deja publicată; v-aș fi lăsat să vă bucurați de căldicelul dv.

mie îmi pare un text duplicitar; motivul: deși bine scris, pare gândit mai mult pentru posibilitatea jucării/ ecranizării, decât pentru a fi citit; din această cauză, deși discursul abundă de termeni tari (ca sens), nu are deloc tensiune.

ca unul care nu doar a citit (mult) pe această temă, dar chiar și-a petrecut o parte importantă a copilăriei într-un astfel de mediu, îmi permit să afirm că este dificil să reușiți credibil literaturizarea; descriptivul brut, chiar dacă emoționează (mai ales pe neinițiați - desigur, mai numeroși), nu este suficient.

până vă decideți ce anume vreți să fie la final această scriere (carte sau scenariu), mi-aș permite să vă recomand două lucrări: "Viața începe la Milogu'", de I. M. Ștefan și "Johnny Boambă", de Th. Constantin; sincer, biografia lui Th. Constantin nu mi-o mai amintesc (acum); dar pot să vă spun sigur că I.M. Ștefan a scris din experiență personală; dacă veți sesiza diferența stilistică, aveți șanse să reușiți.


excelsior (mai sus)!