Vasile Munteanu

prin... cezariană? :)

observ că nu aveți probleme cu prozodia; nu o să evidențiez totalitatea neajunsurilor care țin de compoziție, dar consider că, dacă ați fi mai atent la detalii și la anumite forme corecte ale termenilor, ați reuși o poezie pentru copii cel puțin acceptabilă.

un singur exemplu: preambulul ("Eu și omul de zăpadă/ ne plimbam încet pe stradă/ iar din cer ușor venea'/ zeci de mii de fulgi de nea/ ne-a luat frigul pe-amandoi/ și-am intrat în casă apoi") este absolut gratuit, nepotențând sub nici un aspect ceea ce-i succede (în mod normal, din necesități de ritm și măsură, ar trebui să scrieți "în cas-apoi"; dar, pe de o parte, ar fi un barbarism; pe de altă parte, un pleonasm logic, deoarece nu ați putea formula: am intrat în casă înainte; așadar, ar trebui să regândiți versul, renunțând la "apoi" doar din necesități de rimă).

ș.a.m.d.

în fine, procedați cum doriți; dar cu puțin excercițiu, consider că nivelul acesta al scriiturii este unul relativ ușor în a-l depăși; cred eu că ar merita; aveți în scris suficientă fantezie și curajul inocenței.


toate cele bune.

... "așa și pe pământ"

e un amestec aici de ezoterism românesc (dacă-i pot spune așa) trecut pe la școala de pe Pont des Arts.

personal, păstrez prima strofă; ce urmează e ușor vetust (imediat după) și "prea indic" (pe final), chiar dacă trimiterea este oportună; poate așa s-a voit, amintind de balustrada prăbușită sub greutatea lacătelor; probabil lacătul este/ devine inutil; importantă este amintirea locului în care am păstrat cheia.

ai intuit bine, LIM; inițial, [mai ales că mă oripilează pretenția academică(!) de a scrie dumnezeu cu D mare] acel 'mnezeu era zeu; dar forma aceasta mi s-a părut inadecvată din mai multe puncte de vedere, dintre care două inacceptabile: i) era destul de impersonal (atât individual, cât și etnic); ii) nu satisfăcea (nici măcar mulțumitor) criteriul credinței la care se ajunge prin negare.

mai departe, vine de la sine; (spre rușinea mea) nu mai știu cine zicea (subscriu) că România e o țară în care se scrie mai mult decât se citește; evident, respectând proporțiile, un site de literatură (acesta sau oricare altul) este un microexemplu; tocmai de aceea exprimarea este la pers I, pentru că face vorbire în primul rând despre mine; singurul lucru care mă diferențiază de majoritatea colegilor este că, spre deosebire de aceștia, eu chiar am aprins într-o iarnă un foc ajutându-mă de o lentilă de gheață; nu intru în detalii, n-aș vrea să repet experiența, dar nici nu regret că.


mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

un text lucrat "la meserie" (inclusiv din punctul de vedere al detaliilor); dar, sincer, părerea mea este că: sau o astfel de lucrătură merita o temă pe măsură; sau, mai ales, o astfel de "temă" nu merita o așa lucrătură.


cu alte cuvinte, dpdv estetic, ați reușit ceva imposibil: frumosul inutil; practic, o epigramă care nu încape într-un catren.

altfel, vă felicit pentru realizare.

deoarece sunteți o natură inteligentă și sensibilă, probabil ați citit mai frumos decât am scris eu.



mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

de pudibonderie; viața m-a vindecat foarte repede de așa ceva; desigur, factori diverși (asupra cărora nu insist) m-au ajutat, totuși, să nu fiu contagios; dar cu măsură...

îmi cer scuze, dar am modificat tocmai primul vers din grupajul citat de dv; precizez aceasta, pt a nu părea inexact ceea ce ați citat.



mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

stilizați curat, elegant și... fără riscuri; parcă ați scrie sau unei (ipotetice sau nu) jumătăți feminine (dar nu din preaplin, ci din postura de "rol" al recitatorului, urmărind a o impresiona cu sensibilitatea de care fără dv n-ar avea parte) sau unui juriu pe care intenționați să-l convingeți că stăpâniți instrumentarul poetic; oricare premisă ar fi adevărată, rezultatul este că scriitura dv pare construită după formule ale exprimării; cu alte cuvinte, în loc să traducă receptorului propria (dv) spiritualitate, riscând a fi catalogată în fel și chip, dar pentru ceea ce este cu adevărat, reformulează "codul bunelor maniere poetice"; mai exact, se lasă văzută, dar nici nu emoționează, nici nu determină căderea pe gânduri; e ca o compunere pentru care veți primi o notă bună (eventual, așa cum am spus, aprecierea feminină; fără să ori prefăcându-vă că nu observați cum, în realitate, nu dv primiți aprecierea, recitarea).

în fine, cine știe, poate lucrurile nu stau chiar așa; posibil să fiu eu prea exigent sau alții mai ușor de păcălit; oricum, premisele unei scrieri bune există; continuați.

"la liber" este iluzia.

recunoaștere, cititorului

are o delicatețe a lui textul acesta (nu doar pentru că sunt eu sensibil la motivul părinților); o tehnică a nerostirii, a eliminării - ca și cum ai acoperi în creion o foaie, apoi formele le-ai reda prin ștergeri de gumă; motiv pentru care întregul, fiind alcătuit din spații goale, este pur și simplu construit din recunoștere (atât a ta, dar mai ales a cititotului); în definitiv, nu totul poate fi explicat; dar asta nu înseamnă că nu poate fi comunicat - cred că tocmai acesta este rolul sugestiei; iată de ce cheia, pentru mine, e aici: "toate bolile trec/ unele cu medicamente/ altele cu puțină moarte/ luată pe inima goală..."; o rețetă pe care nu o poți cunoaște decât din familie; pentru că ea nu a fost scrisă niciodată; pur și simplu e conținută în relațiile specifice și comunicată de la acela care învață a trăi (copilul) către acela care, astfel, mai trăiește o dată (părintele).

probabil "starea de asistat" nu ne părăsește niciodată; totul este raționat și reglementat prin bareme; vorba ceea: mai mult n-am putea duce.


mulțumesc pentru lectură și semn.

probabil ar trebui să concep un fel de notă justificativă căreia să îi dau copy/ paste sub fiecare comentariu: nu am niciodată pretenția obiectivității; comentariile mele sunt pur și simplu opinii (multe nici atât, mai mult prime impresii) în urma lecturării.

nu spun că mă deranjează cantitatea; numai că, aici, mi s-a părut ca informația dintr-un ziar: politică, monden, sport, publicitate...; pentru mine, poezia, în general, trebuie sau să te transpună în intimitatea ei specifică sau, în caz contrar, să te pătrundă, să îți modifice, fie și numai pe durata lecturării, tensiunea la care funcționezi normal.

asta nu înseamnă că aș insinua că pur și simplu înșiri cuvinte; am mai spus-o și nu am nici o problemă în a o repeta: consider că ești unul dintre puținii la care, de câte ori intru, atept să găsesc negreșit poezie; desigur, toți avem zile mai bune sau mai puțin bune; poate că firul acesta al poeziei nu poate sta permanent perfect întins; asta nu înseamnă că prin el nu circulă tensiune; dar, în fața poeziei, suntem ca niște copii: am vrea mereu să aprindă toate beculețele, ca în pomul de Crăciun (indiferent de anotimp).


așadar...: Crăciun fericit :)

Nia: ce surpriză! nu caut acum, dar sigur sunt ani buni de când nu ai mai comentat un text de-al meu; în fine, mă bucur că am reușit să îți stârnesc reacția; promit ca, pe viitor, să încerc să scriu mai bine, astfel încât să reușesc un text de prima pagină; mulțumesc pentru lectură și pentru semn.

3A: aveți dreptate; atunci când (te) recunoști în text, emoția e mult mai puternică; mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

d-le Diaconescu: cum m-ați convins că vă numărați printre aceia care au întotdeauna dreptate, mărturisesc: nu am încercat să conving pe nimeni nimic; și, da, aveți dreptate: nu am nici un fel de soluție; de exemplu, ați tras concluzia că nu există credință - așa o fi; eu doar am problematizat raportul cauzalității acesteia; printre altele; ieri parfrazam la un text (Costin Tănăsescu): "ajută credinței mele"; aici, să spunem că am revenit la original: "ajută necredinței mele!" (Cine? De ce? Cum?... așa cum ați spus, nu știu); asta e, sunt un om fără de răspunsuri fundamentale; dar un om care se bucură, de exemplu, că dv aveți astfel de răspunsuri; mulțumec pentru lectură și pentru semnul despre.



încă o dată, mulțumesc tuturor.

și... atât.

m-am obișnuit de multă vreme cu titlurile tale stridente - îmi pare că întotdeauna ai fost mai puțin interesat ca acesta să sintetizeze conținutul, ci mai mult de posibilitatea de a provoca, de a stârni curiozitatea; desigur, literatura din ziua de azi are nevoie și de marketing & publicitate; din moment ce nu ai renunțat la asta, posibil că ai ajuns la concluzia că are efect; sincer, personal nu de puține ori renunț să mai intru exact din această cauză (măcar ăsta nu are conotații sexuale, alcoolice sau inhalabile, cum majoritatea); zic să văd ăsta de ce e "stelar", e un text scris dintr-o perspectivă spațială, o fi revăzut omul recent Star Trek sau orice legat de asta; nimic.

o tocăniță superbă (deci cu rol decorativ, nu consumabil), în care ai inclus cam tot ce ți-a trecut prin cap în momentul respectiv; sentimentul este acela că ai luat două, trei texte mai vechi (cel puțin), probabil dintre cele fără audiență și ai combinat aleatoriu versurile; nu mai dau citate, că ar trebui să reproduc întregul text; dar e o performanță, de exemplu, să începi cu ziua unui prieten, să apară Ea, o limuzină, un experiment pe o broască, You Tube (ș.c.l. - multe!), ca să termini (adormi) aparent satisfăcut erotic, dar, de fapt, sastisit de un grătar (la propriu) contemplat de o pasăre albastră.

concluzie: în ciuda faptului că alocuri apar și inegalabilele tale asocieri (e drept, aici mai puțin spectaculoase și mai puțin numeroase), la final, sentimentul (meu) este că am citit un text scris de cineva care a gândit ceva de genul: vă arăt eu cum se scrie! cu alte cuvinte, în loc de a dezamorsa o idee și/ sau o stare (care te obsedează), te apuci de flotări stilistice pentru a ne impresiona cu "musculatura"; știi tu, "un pianist îl recunoști după degete".

aș fi uimit dacă mi-ați spune că ați crezut că observațiile mele țin de faptul că am acordat cuvintelor sensul lor propriu ("semantico-stilistic", pentru a vă cita).

evindet că nu am crezut că "zâmbea amar din cauza pelinului" (adică, vezi-doamne, tocmai a dat de dușcă respectiva licoare); dar să alături un adjectiv (amar) unui substantiv (pelin) care îl conține implicit, poate aveți dreptate, o fi "joc stilistic"; pentru mine e pur și simplu eroare stilistică.

sau

spuneți: "scrise cu amarăƒ sineală'' este de fapt lait-motivul textului. Adjectivul amar sugerează singurătatea, tristețea."

credeți că întâmplător m-am oprit asupra celor două exemple? obiecția nu se referea la faptul că este inspirat să folosiți "sineală" sau nu, ca autor, alegerea vă aparține; dar de ce îi atribuți un adjectiv imposbil de imaginat altfel decât empiric? de unde știți că sineala e amară, consumați așa ceva?

șamd.

în concluzie: chiar dacă nu sunt critic (nici nu aspir la o astfel de... caracterizare) nu eu sunt acela care trebuie să revadă textul din punct de vedere semantico-stilistic.

nu în ultimul rând, da, sunt texte sub care nu voi comenta probabil niciodată; scriitura dumneavoastră mi-a stârnit într-o oarecare măsură curiozitate; dar v-aș minți dacă aș afirma că la nivelul realizării; pur și simplu ca potențial și cultural-informațional.


toate cele bune vă doresc.

fiind o pagină de jurnal (interesant este că mă pregăteam să îți scriu că mi se pare mai mult jurnal decât poezie; noroc că am avut intuiția să verific unde ai încadrat :); voiam să spun cu aceasta nu că scrierea este prozaică și că nu are procentul ei de lirism, dar că ceea ce ține de jurnal ți-a ieșit maxim), nu o să mă apuc să interpretez sau să disec instrumentarul.

pur și simplu, mi-a plăcut; sinceritatea e convingătoare; desigur, și "inteligentă" (altfel, sinceritatea ar fi fost necesară, dar insuficientă).

îmi place că totul pare a spune povestea unei absențe, a unui gol survenit în urma cunoașterii; e ca atunci când ne doare un membru amputat; când, deși el a fost îndepărtat, nu mai există, durerea este reală.

desigur, o astfel de trăire nu doar că este dificil de surprins în imagini cu ajutorul cuvintelor, dar probabil credibilitatea ei variază funcție de experiența și sensibilitatea fiecărui cititor.

este vizibil efortul pe care îl depuneți pentru a construi frumos (dpdv estetic), de a potența nu doar imaginea, dar și imaginarul

față de alte texte, pe acesta l-ați (mai) limpezit (app de "sineală") de execesul de adjective/izări și de asocieri imposibile chiar și pentru logica poetică; însă apar și aici redundanțe despre care personal cred că puteau lipsi; de exemplu, "amarul" care însoțește "pelinul" (v1) sau "amară sineală" (ultimul vers - de ce ați ingera o astfel de substanță nu întreb, ce consumați e alegerea dv); sau (în chiar v2): "cu dinți albi mușcau" (credeți că puteau mușca, să zicem, cu urechile? că dinții sunt... albi, fie, poate ați vrut să evidențiați că "sorții" aceia sunt sănătoși, nefumători sau mai știu eu cum); sau la nivel de topică: "cerul cu zale senin" (ibidem).

în plus, rima imprimă textului altfel sensibil ritm de... hip-hop.

concluzia la care ajung inevitabil este:

dacă aceste construcții (sus-menționate) ar fi izolate, singulare, ele ar putea fi trecute cu vederea; dar, cel puțin deocamdată, este "maniera" dv de a stiliza; cauză din care, oricât de ofertantă ar fi ideea, eventual starea, le sufocați într-o recuzită și inutilă și inadecvată.

deși e un text cuminte, fără "găselnițe" stilistice (poate tocmai de aceea), are ceva care treptat "agață"; poate maniera ionesciană de a portretiza ("a avea față de..."), poate această scară a lui Iacob care se parcurge descendent în verticalul ființei (dinspre trăire înspre amintire); poate concluzia care survine unei logicii paradoxale, dar necategorice, exprimate așa, ca și cum autorul ar fi gândit cu voce tare.

sau poate nimic din toate acestea; posibil să mi se fi părut; dar mi-a plăcut, motiv pentru care am ales a lăsa un semn.