Vasile Munteanu

da: \"pudoare\" este mai puțin consonatic decât \"pudicitate\" (implicit \"mai poetic\" după anumite criterii estetice).
nu: \"implacabil\" exprimă altceva decât \"incontrolabil\"; prefer ideea de a tinde către în locul ideii de resemnare; precum și ideea aceasta de joc al fulgilor, aparent dezordonat, o ordine în plin proces definititoriu (nefinalizată), asemănător \"ravagiilor\" săvârșite de copii.


mulțumesc pentru prezență.

mulțumesc, Katy, pentru semnul de lectură și pentru cuvinte; nu cred că \"defularea fricilor\" este completă; posibil ca multe dintre ele să nu le conștientizez; de altele, posibil să îmi fie prea... frică; în plus, după cum se poate observa, am încercat să vorbesc despre un \"la început\" (o formă a debutării... genetică), despre \"mai apoi\" (cum ar veni, pe sărite, nesistematic) și despre \"ultima oară\" (deci nu \"la urmă\", adică nu este un ciclu încheiat).

încă o dată, mulțumesc.

mulțumesc, Anca, pentru lectură și pentru semnul despre.

Liviu, uite, pentru că vizavi de Emilian (poate și de George Pașa, nu-mi dau seama) invoci (mai mult sau mai puțin voalat) că părerea sa (a lor) ar fi una negativă pentru că ți-ai rărit comentariile (totuși îmi place să cred că am înțeles greșit), am ales să îți spun două, trei cuvinte tocmai acum, când comentezi mai rar, pentru că nu te-am comentat niciodată pe când m-ai comentat frecvent și favorabil.

de exemplu, să luăm primele versuri; trec peste rima care ba e, ba nu e; ba împerechează pe \"ta\" cu \"mea\", ba nu împerechează nimic,

dar

v1: „se face cald cît pentru efectul de seră din inima ta”; „se face cald cât pentru”: pe de o parte, sună „dodecafonic”; puteai spune simplu „se încălzește”; pe de altă parte, din cauza adjectivului (cald) și al locuțiunii prepoziționale (cu prepoziție postpusă), temperatura sugerată de tine este, dacă nu plăcută, una acceptabilă; ceea ce contrazice „efectul de seră”; că această percepție de factură climaterico-meteorologică se petrece „în inima ta” mă abțin să comentez.
v2: „te-ai înconjurat cu dioxid de carbon din expirația mea”; pe de o parte, dacă respirația este a ta, nu ea s-a înconjurat, ci acesta, dioxidul de carbon a înconjurat-o; dacă ai vrut să comunici exact ceea ce ai scris, e foarte greu de imaginat, cu atât mai greu de explicat, acest dublu proces de separare a gazelor (fie tu când respiri, fie ea când se înconjoară cu); pe de altă parte, exprimarea este semipleonastică; în plus, o întrebare legitimă se naște: ce se întâmplă cu respirația ei ?
v3v4 : „iată cum se construiește o casă în spațiu/ în spațiul intim…”; este adevărat, pentru a construi o casă, e nevoie de ceva timp; totuși, o casă se construiește în primul rând „în spațiu”; în plus, dacă ea este construită într-un „spațiu intim”, înseamnă că această intimitate preexistă, deși, printre altele (adăpost, confort scl) tocmai asta conferă un spațiu privat: intimitate; că doar nu este o casă de toleranță, mă rog, să-i spunem „prin opoziție cu spațiul privat”, spațiul public.

ș.a.m.d.

nu contest ideea de la care pleacă textul; nici etapele pe care le parcurge; dar este evident că are carențe de construcție; flagrante.

la asta am uitat să-ți răspund:

\"De la o vreme se face tot mai frig, dar albul zăpezilor nu se arată și nici negrul urmelor labelor de lup tras spre munte...\"

\"Într-adevăr\".


:)

în general, nici eu nu mă omor după critici; cu unele excepții, critica este un domeniu din care citesc pe sărite și numai ceea ce mă interesează; suspectez bunele intenții de colportare și conștiința analitică de subiectivitate; dar, atunci când se întâmplă să iau act de prezența acesteia, patologia personală nu mă împiedică să recunosc valoarea cuiva, aș spune cu o înverșunare aproape copilărească și cu obrăznicia timidului.

de aceea aș recomanda oricui să citească și să recitească integral \"Panorama Poeziei Universale Contemporane\", A. E. Baconsky; pentru o analiză nesistematică și de pe poziții întotdeauna contrarii, recomand E. Ionescu (m-am amuzat când cineva - nu spun cine, persoană importantă, dar cult și cu volum/e publicat/e - a afirmat cu nonșalanță că n-a auzit de vreun critic care să poarte un asemenea nume; am scris asta în speranța că personul în cuză va citi și se va rușina încă o dată).

ți-am pus la dispoziție alt indiciu pentru că te-ai plâns că nu ți-am oferit nici unul; în realitate, paranteza de sub citatul respectiv era/este un indiciu mult mai generos decât ceea ce ai propus tu.

abia aceasta este maniera mea de a \"deal\"_i lucrurile.

mulțumesc, Silvia, pentru lectură și pentru cuvinte.

\"Nu-l iubisem niciodată pe omul acela, care mă înfricoșa, și nu tăinuiesc faptul că multă vreme l-am bănuit vinovat de toate crimele. Acum aflasem că era poate un biet om, chinuit de patimi neîmplinite, vas de pămînt între vase de fier, înnegurat fiindcă era rătăcit, tăcut și feritor pentru că știa foarte bine că nu are nimic de spus. Arăta o oarecare remușcare în felul său de a se purta și m-am gîndit că rugăciunea pentru soarta lui neobișnuită ar fi putut liniști simțămintele mele de vină pe care le aveam\" (U. Eco, \"Numele Trandafirului\", Ziua a șasea)

indiciu: antologie

mulțumesc, Ottilia, pentru lectură și pentru semnul despre.

\"N-a fost nici pe departe ignorant și primitiv
cum îl consideră unii și cum,
în anumite momente,
îi plăcuse să se considere el însuși dintr-o tentație a pozei
care nu o dată frecventează poeții.\"

(n.p. desigur, uneori este nevoie de o revoluție pentru a înfrânge letargia unui bucolic alconaut dedat la tăriile... spațiale și tânguirea vicleană a balalaikăi)

onorat, domnule Sibiceanu, de lectură și de asocieri.

știu și eu, Șerban...; mă gândesc totuși că \"un Esenin respectabil\" sună puțin paradoxal (deși, nu mă pot plânge, am și eu experiențele mele, care mă scutesc de grija respectabilității...); lupul lui Esenin e mult mai alb, aș spune inefabil.

oricum, te știu scump la vedere, deci mă simt onorat că ai coborât aici, în satul oamenilor, anume pentru a-mi lăsa un semn.

în definitiv, nu te pot contrazice, procesul lecturii și natura reacției stârnite de această lectură, chiar dacă nu îți aparțin în totalitate - pentru că sunt condiționate inclusiv de factori exteriori ție, te reprezintă; iar tu spui (cel puțin eu așa înțeleg din cele afirmate de tine, dacă mă înșel, corectează-mă) că analiticul succede intuitivului (determinat aici de o problemă de \"gust\": îmi place/ nu-mi place); eu spun că s-ar putea întâmpla și invers; ca să avem o primă reacție pozitivă/negativă și abia analiza să demonstreze că ne place/nu ne place un text.

nu vreau să fiu înțeles greșit: nu iau apărarea textelor incriminate (măcar din simplul motiv că nu am exprimat o părere asupra acestora); ci observ numai că deseori granița dintre ludic și facil este extrem de sensibilă; cum am afirmat deja, îmi place că încerci să tulburi (apele), dar una e să o faci construind un pod și alta e să dai cu pietre la suprafață (să faci broasca); dacă simți nevoia să-mi răspunzi ceva de genul: și ce treabă am eu cu asta?, gândește-te o clipă că oricine (și am ajuns de unde am plecat, la comentariul anterior) îți poate reproșa același lucru: tu ce treabă ai cu cealaltă treabă?

de aceea m-am bucurat că ai folosit verbul a demantela; dacă tot stricăm defensiva, măcar ofensivei să îi dăm strălucire...

mulțumesc, Alex, pentru lectura matinală și, desigur, pentru cuvinte.

Liviu: asupra prozodiei nu te pot contrazice; măcar pentru simplul motiv că nu m-am aplecat câtuși de puțin asupra ei (în acest text, nu în general); cum (îți) spuneam cu altă ocazie, deși aspectul tehnic al construirii unor astfel de texte nu îmi este deloc străin (dimpotrivă), prefer să mă consider un aventurier al poeziei, nu un șlefuitor (după cum bine se știe, bietului Spinoza nu de filozofie i s-a tras, ci de la praful lentilelor...); există desigur riscul ca, abordând poezia în formă fixă în această manieră (după ureche), să fiu considerat lăutar; dar, vă rog, măcar un lăutar sincer: așa am vorbit cu mine însumi, așa am scris; mimica și discursul prea sudiate, până la un punct, se numesc educație (consider că satisfac acest criteriu, al educației poetice, astfel încât să îmi permit o exprimare poetică liberă), dincolo de acel punct... să zicem că poartă al nume; în plus, am bănuiala mai mult decât vagă că, dacă aș potrivi instrumentarul după \"de șlefuit\", produsul finit ar înșela depotrivă șlefuitorul, cât și \"cumpărătorul\"; gata, că mă lungesc; pe scurt, am gândit ceva, am simțit ceva, am vrut să comunic ceva și am realizat acest lucru \"cumva\"; rezultatul este bun sau rău; tu îmi spui că acest cumva ar putea să fie mai bun...; de ce mă ispitești către \"dușmanul binelui\"? :)

oricum, onorat că textul ți-a atras atenția și că te-a determinat la comunicare.

mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre. nu îmi amintesc exact la ce anume mă gândeam când am scris textul (în afara textului, desigur), dar pot afirma cu certitudine că nu la Geo Bogza mă gândeam.

mi-a plăcut finalul: sau un răsărit care își ia chiar și soarele cu sine (deci întuneric) sau doi sori (chiar dacă unul mai mic), deci o lumină atât de puternică, încât eset echivalentul orbirii (și aici am o bănuială că nu întâmplător...).

cineva, de curând, îți reproșa la un text sau la un comentariu (nu mai caut, dar parcă la un comentariu și parcă L. Ancuța) că oricine poate desființa un text (și) astfel; încercarea ta (reușită sau nereușită nici nu contează, pentru că poate fi considerată astfel în măsura în care și textul este des/considerat nu convinge; nu convinge mai ales pentru că, așa cred, nu învinge.

și fotografiile au negativ, dar n-au... căutare.

acela care moare este condei(erul) - viața merge mai departe (pe nimeni supărat, desigur; supărarea este... accident); oricum, mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

mulțumesc tuturor pentru lectură și pentru semnul despre. presupun că fiecare dintre noi avem astfel de momente, în care ne suntem deopotrivă înaintași și urmași, propriile proiecții (interioare și exterioare).