Vasile Munteanu

În nopțile cu lună plină din perioada asta, cum stăteam eu așa fără să fac nimic (doar stăteam, nu și gândeam) mă ia, așa, „nu-ș pe unde cu nu-ș ce”, dar cert e că nu mă prea simțeam bine. Nu-i bai,

privesc frunza și mă mir că frunza există privesc ochiul și de ochiul privind iar mă mir privesc sufletul privind ochiul care frunza privește privesc frunza trăiește și eu trăiesc fiindcă

m-am încălțat în amfore rotunde să nu las dâre sânge fermentat m-am învelit cu-o carpelă fertilă psalmodiat de lutul închegat sepalele mi-au fremătat în suflet înmlădiindu-mi gândul

Exceptând berzele și viezurii, din frăția românului cu codrul au rămas doar rădăcinile, cărora, oricât și-au bătut capul, nici austriecii, nici suedezii nu le-au găsit vreo întrebuințare. Ceea ce,

o noapte-ntreagă m-am gândit: ce să-ți urez ?! să pun sinceritatea gaj și să nu se-mplinească?! nu e destul această dimineață-n care pomii te vor întâmpina cu flori în pragul

azi am pornit hai-hui – abia mai pot să scriu la masă am visat tacâmuri pe cer zbura spre țări mai calde-un cârd de pui ologi la știri au dat că-s inorogi – mințeau desigur într-o

înainte ca Adanhu să o cunoască pe Yewa i-a apărut cotul lui Ahile în vis din talpa vânătorului de lei au mușcat mincinoșii lumii și el nu mai putea alerga peste pământurile morților fără de

e-o primăvară teleleu cu flori peste LaTriNe când manechine roz-bombon beau ceaiuri în vitrine stau ghemuit conjug genunchi într-un caiet de școală prin mine timpul A TreCuT cu zurgălăi de

greața mi-o scriu nu voi minți vreodată de-a mă striga aievea prin conducte w.c.-ul curge și chiuveta curge ba chiar și-n dreptul inimii o pată mă scoate dinăuntru spre niciunde trag

orga lui bach și eu râcâi blatul mesei suntem o vioară cu 8 picioare arcuite în suflet pe marginile fără așteptare topește ceara lumânare și molii fără căpătâi rod în vinilul nimănui bat

prăbușit în coate sparte oasele cresc lan de grâu reci oglinzi de aer poartă caii călăreților în frâu mă ridică-n brațe lenea mă botează vântul ciung fagurii mireselor de miere îmi

în timp ce muza îmi vorbea eu urmăream sub straie cum îi curge trupul de tot m-aș fi făcut bolnav să-i simt pe răni imaginare nesărutul atât de dulce glăsuia că n-auzeam ce spune vedeam

când se-mpung fulgii ochii să îmi scoată când pustiu este cheiul și-a-ncetat hărmălaia din grozăvești spre centru vin scormonindu-mi virginele continente - buzunarele să descopăr

tac turlele tac. umbrele. îmi bate sufletul în dungă sângele meu e-o sfoară lungă cresc. rădăcinile cresc tulpinile. s-au aprins cireșii a luat foc dugheana desfac lanțul ancorelor cu

tresare blocul zorii plâng la ușă feline-n dungi flămânde hârjonite se-aud aprinzătoare de-aragazuri bărbați tușind sau mânuind cuțite pupături uși scârțâind chei în broască artistul nu

de câte ori n-am spus: ultima dată! dar am primit iertarea altui anotimp. vinul fără pretenții mi-a vărsat în suflet rugina unui ceas de mână rusesc veți tresări fără să luați aminte când

ieșirea din mamă este totuna cu a părăsi un oraș provincial de câmpie. locomotivă pe aburi viața își trage vagoanele-secundă de-a lungul sângeriilor bulevarde. poate nu îți vei aminti totul. nimic

sunt un Copil-de-Cârpă într-o Lume-de-Paie. semnez cu numele mamei. numele tatălui a fost luat în deșert. zilele – mincinoase furtuni de nisip. casa noastră nu a fost purtată niciodată de vânt

caut printre cuvinte ca urșii din brașov prin gunoaie mâinile oamenilor – cu pietre cu aparate de fotografiat cu puști par fulgere când sunt ridicate spre cer când îmi scormonesc prin blană par