deschidem iar o prăpastie...

ieșirea din mamă este totuna cu a părăsi un oraș provincial de câmpie. locomotivă pe aburi viața își trage vagoanele-secundă de-a lungul sângeriilor bulevarde. poate nu îți vei aminti totul. nimic despre muzeul inimii. despre sentimentele atârnate de pereții de carne sub o lumină nepotrivită. nici de statuetele din suflet forjat întruchipând sfinți și amorezi între care tu crezi că ai un loc rezervat. graba aceasta inevitabilă de a te urca primul. de a ocupa un loc la geamul de care să-ți lipești tâmpla stângă. întotdeauna stânga. îți place să călătorești cu fața în direcția de mers. ca și cum te-ai afla la volanul propriei mașini. judecând după lentoarea specifică viselor mai degrabă un submarin. ceața care poți să juri că străpunge parbrizul-hublou. atât de deasă că te și miri cum reușești să te încadrezi corect în curbe. poate doar crezi aceasta. probabil că întotdeauna intri neadecvat într-o curbă. faptul că ieși nevătămat din ea va rămâne un mister. una dintre acele întâmplări inexplicabile despre care știi sigur că s-a petrecut. peștii ar putea oricând depune mărturie. sau poate Morgenstern dacă procesul de intenție ar avea loc noaptea. în definitiv o noapte asta și este: o sală de tribunal. convingerea conștiinței că deghizată cu robă și perucă apare celorlalte stări imaculată. ieșirea din mamă este iluzia că ai dreptul a rosti: ești vinovată! te condamn. consecința sentinței este neinteresantă. ai intrat în muzeu fără bilet este limpede că trebuie să plătești. pentru că orice mamă este o celulă. îmbătrânește. iar înainte de a fi înlocuită trebuie hrănită spălată schimbată. mințită că este iubită. acesta este motivul pentru care oamenii mor cu ochii deschiși.

pești rari, iubito, și noi