răzorește-mă,

ultima strofă te trimite din nou către prima.
interesantă prima impresie (singurătatea-intonație, un soi de "declarându-mă la primul pas insulă") și-apoi a doua (singurătatea, dar nuanțată cu accent pe versurile "și dacă vreodată ne-am întâlnit am fost prieteni sau numai am visat / totuna va-nsemna pentru acela nevindecat").

poezia. oricine. cântecul unei frunze.

este un abandon în această singurătate.
(ei și asta mă face să revin la titlu (abia acum, deh, îl citesc cu atenție răsturnată; m-a atras columb prima dată) - mărginește-mă, dar nu mă închide între - asta schimbă ușor poezia și invită la o recitire (declarativă, poezia asta devine dialog cu poezia celuilalt).

simplu, nu?

cu zâmbet,
pt.

rezonez intrucatva cu tristetea degajata de acest text, caruia numai varste mature ar fi putut sa-i dea atata adancime. totusi parca prea suntem de pamant si nimic n-avem din vazduhul zborului, din fluiditatea privirii, din dulceata culorilor. de ce ne intristam asa des? de ce cautam in altii motivul pentru care viata pare ca ne agreseaza continuu? Pare ca sunt puse la indoiala simultan nu numai lumea aceasta ci si vitrutile izbavitoare ale odihnei de dincolo. tare trist, dar asta nu inseamna ca n-ar putea fi adevarat! Nici nu stiu cum sa multumesc autorului pentru un fel de traire atat de aparte. Cu sinceritate, kosta

"primului care îmi va străbate sângele absent îi voi dărui numele
apoi uitarea
în cele din urmă nimic"

Aceste versuri mi-au placut mult. Invelisul lor e poveste. Mersi

sincer, un poem obositor prin tristețea ce o degajă și aerul vetust.

"secundele demodatei pendule"...mai au puțin și dau în performanțele văcăreștilor.

sărac de tot în sensuri până la clișeu.

îl salvează finalul oarecum reușit dar nu justifică recomandarea.

poemul merita o soartă mai bună.

geniilor, originalilor et comp: scuze.


ceva timp în urmă, am luat decizia să nu mai răspund comentariilor (nu ar fi prima dată); consider neinteresant să expun motivele; în definitiv, e vorba de alegere; dar nu (și) de lașitate, domnule Asztalos, care ați ales a închide comentariile (nesuportându-mi impresiile de lectură); faptul că în urma acelor impresii aveți această intervenție (previzibilă), deși cândva (anul acesta, nu caut, că mi-e lene) declarați (deh, animat de noul dv spațiu virtual de etalare a originalității personale), că aș fi singurul pentru care mai merită să accesați acest site, e un aspect la care vă lasți să reflectați (părerea mea este că sper în zadar că veți ajunge la un rezultat).

în altă ordine a ideilor: pentru a nu poza (în mod repetat) în unul a cărui reacție în urma lecturii nu depășește mediocritatea ("wow!", când e pozitivă; "nashpa!" când e negativă), vă invit la următorul exercițiu (nu sunteți primul căruia îi propun acest exercițiu; în schimb, aș fi surprins dacă ați fi întâiul care acceptă provocarea): expuneți (fie chiar succint): i) despre ce este vb în text (semantic), ii) care este instrumentarul (stilistic), iii) se reușește sau nu (estetic) și de ce.

în caz contrar, vendeta dv mă determină să regret un singur lucru: că, dacă aș fi avut talentul dv (tocmai v-am citit și ultima postare, care, dacă tot a venit vb, e chiar mai proastă decât precedentele, ceea ce mi se părea imposibil) de a face din bancuri poezie și din gargară filozofie, poate m-aș fi numărat și eu printre "poeții originali".


în concluzie, nu înțeleg cine te oprește să te premiezi între tine.

mulțumiri pentru lectură și pentru semnul despre.

în general, are doza ei de patetism; după cum am precizat, nu, nu "reproșam" nimic la textul la care faci referire; pur și simplu atrăgeam atenția că amândoi tindem (în comentarii) către o sinceritate care depășește sfera "comentatoricească" :).

despre textul de aici: i) "dacă poezia este infinită ea nu poate fi predată sub formă de linie dreaptă" - este o parafrază a unei cugetări aparținând aceluiași autor identificat (fără a-i scrie numele) la același text al tău printr-un alt citat: "Se poate face orice, dar nu se poate vorbi despre orice". ii) "mă voi așeza" nu are numai semnificația de "a sta", de "a (te) odihni", ci sensul este și acele de "a (te) așeza la (casa ta, de exemplu)"; în concluzie, desigur, aș putea renunța la oricare dintre aceste construcții, dar la nivelul sugestiei aș obține cu totul altceva.

oricum, dacă după atâția ani de activitate de site (8, 9 ani!) mai găsim resurse de a ne citi și comenta (uneori, e drept, mai rar, chiar de a ne aprecia), înseamnă că nu suntem încă în ipostaza acelor rude pe care le-ai dori mai degrabă moarte sau măcar plecate din casă (încerc să glumesc; sau, dumnezeu știe, o fi tot o formă de sinceritate incontrolabilă - sic!).


mulțumesc pentru semn.

Încă o poezie care-și înghite coada, plină cu de toate, începând cu elefantul printre porțelanuri și continuând cu umbra lui virgiliu din infern.
"a numi", se știe, înseamnă a da viață. la tine, "a numi" înseamnă, uite ce frumos, primul pas înspre nimic. adică mai rău decât uitarea.
cel mai mult mi-a plăcut însă reinterpretarea, profund telurică, a mitului christic, excelent disimulat acolo...
integrezi meșteșugit viața în moarte și invers, nimic din ce pulsează nu trăiește, aici,decât sub imperiul morții.
povestești despre iubire, cu seninătatea resemnată a omului care știe că nu are altceva de făcut decât să se spună forței aceleia care-te-ngroapă în momentul în care te-a creat.


poezia care se scrie azi pornește de la o stare-a creatorului ei și ajunge, în final, să creeze alte stări, dacă-i bine scrisă.
la tine poezia începe fix unde pornește lumina la răsărit, se înfiripă de peste tot iar spectacolul ăsta reașază lumea, recompunând-o. nu creează, ci prelucrează emoțiile, lucrând cu materialul clientului, cum s-ar spune.
temereară abordare a substanței, ca să zic așa...

poate a substanței poetice; desigur, din perspectiva accidentului (cu tot cu paternitate a conceptelor) :).


mulțumesc pentru lectură și pentru.