Vasile Munteanu

mulțumesc, domnilor, pentru lectură și pentru semnul despre.

mă văd nevoit să recunosc, cum nu prea dorm nopțile, am vizionat un film din 2012 (dacă am reținut bine), dar pe care acum l-am descoperit: "Starețul Paisie și eu, stând cu picioarele în sus"; imaginea de mai sus m-a obsedat mult timp după ce filmul ispărvise...

pe de altă parte, vă dau dreptate, sunt într-o fază (probabil ne încearcă din când în când pe majoritatea) în care îmi pun tot mai des înrtebări despre "tăcerea din rostire" și "rostirea din tăcere"; uneori, mai ales noaptea, când e liniște, îmi aud propriul glas - ceea ce mă face să cred că "am vorbit" prea mult; și, mai ales primăvara (ca acum) și toamna, mă cuprinde dorul de peșterile copilăriei, cum bine a intuit domnul Sibiceanu; obișnuiam în școală, în această perioadă, an de an, să rătăcesc câte două, trei săptămâni prin păduri și pe munte; într-un an, m-au căutat toți din școală, plus miliția și soldații; m-am amestecat printre ei și mă căutam singur; se pare că încă nu m-am găsit.

în fine, îmi cer scuze pentru nostalgie; mulțumesc încă o dată pentru cuvinte.

fie și numai pentru că se opune clasicismului :)


mulțumesc, LIM, pentru lectură și pentru semnul despre.

mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

mulțumesc tuturor pentru semnele de lectură și pentru cuvinte.

tematic "ps"/ul dv; însă numai cromatic; ideaticul ar presupune une efort de imaginație major; accept, Dali ar fi câștigat orice probă olimpică; de exemplu, la sărituri la trambulină, ar fi desenat niște schiuri care să înceapă dincoace de linia de start și să se termine dincolo de linia de sosire; schiuri cu sâni, desigur, pentru a satisface gusturile fine ale pasionaților de artă și de colivii.

eu, când vine vorba despre autostrăzi fiind mai realist din fire, am să vă fac o singură sugestie: Autostrada Lena; sper că, înainte de a vă preocupa autostrăzile lor, să meditați mai întâi îngrijorat la ale noastre; nu de alta, dar rusul nu e nici mai bun, nici mai rău decât alții; îl diferențiază un singur lucru: îi depășește pe toți.

să spunem că, după cum se știe, în accepțiunea lui generală, este un concept nu doar relativ, dar care, în abordări particulare, are mai mult legătură cu "viața de apoi" și prea puțin cu lumea în care trăim.

în varianta propusă de dv, mă gândesc la faptul că fericirea ar putea însemna, de exemplu, ca fiecare cetățean să conștientizeze faptul că, pentru ca Statul să îl poată apăra, el, în calitate de parte, are obligația de a apăra Statul.

în general, mai ales după acești 20 de ani de "schimbare de paradigmă", am sfârșit prin a nu mai crede în superioritatea uneia sau alteia dintre doctrinele politice; tot ce contează, indiferent de forma de guvernare, este dacă Statul (direct sau indirect) apără interesele unuia, unora sau ale tuturor; absența unei astfel de abordări are drept consecință mai mult sau mai puțin imediată apariția elitismului economic, a unei clase restrânse ca număr extrem de potente financiar-politic al cărei unic scop este consolidarea puterii și extinderea zonelor de influență.

fericirea? fericire, din acest punct de vedere, ar însemna, de exemplu, să dispară condițiile care au făcut posibil apariția acestei clase; nu pentru a nega meritele individului; ci pentru a nu pune interesele individului mai presus de cele ale colectivității; deși suntem în sec XXI, asist cu disperare la intoleranța religioasă a colectivităților, unele aproape "închise" din acest punct de vedere, concomitent cu o toleranță laxă, indifereneță sau chiar satisfacție perversă la lipsurile și bolile altora.


nu știu nimic despre "Nemuritorul", mă uit extrem de rar la tv.

mă întreb cum ar scrie un ziarist rus despre autostrăzile românești (aproape toate "suspendate - care în câmp, care peste București, care chiar din construcție"); prin urmare, când, totuși, fie și cu ajutorul tartinelor delapidate, reușești să construiești infrastructură și să recuperezi mare parte din bani din turismul olimpic, e mai rentabil decât să asiști pasiv (apropo de celălalt eseu postat azi) cum mămăliguța și sarmalele mai mult sau mai puțin românești dobândesc pe zi ce trece o culoare incertă.

"părerea mea care este"

ce cred eu că se pierde din vedere: la români (cel puțin), conștientizarea "organizării" succede întotdeauna actului propriu-zis; adică caracterizează starea de postludiu, în care, după cum ar concluziona unii dintre conaționali: dacă nema putirința, geaba chichirez gâlceava; este și motivul pentru care, așa cred, receptivitatea, disponibilitatea noastră se manifestă exclusiv pasiv; pe activi îi vei găsi întotdeauna cu pantalonii în vine prin diferite foruri internaționale, cu care noi știm că "a noastră" se întinde, dar, sleiți fiind, mai închidem un ochi, uneori ambii, dar niciodatp gura, cumpărându-ne, astfel, liniștea somnului atât de necesar refacerii, un somn profund, esențial, fără de care nici imn nu am mai avea.

în concluzie: Statul "ocolește" familia, însă nu uită să o protejeze...



[np - deontologie = etică profesională]

mulțumesc tizule, mulțumesc Mihaela, pentru lectură și pentru semnul despre.

are o puritate proaspătă (ca scriitură) și o disperare aparte acest text; cred că, dacă ai elimina pasajele exagerat justificative (de exemplu, nu am putea lua in calcul "estetica rețetei"), textul ar câștiga mult în expresivitate.

simplu spus, una dintre idei ar fi că înțelepciunea nu este musai apanajul vârstei sau al „cărților”; și că, nu de puține ori, revelarea esenței constă în acțiunea nemijlocită, lipsită de contemplare, de o neîncetată evaluare a implicațiilor, ce poate deveni, tocmai prin permanenta amânare, echivalentul eșuării sau chiar al morții.


mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

mulțumesc pentru semnul de lectură.

cine știe ce este viața...; toți trăim cu această impresie, că este un spectacol și că avem un rol; dar am început să am sentimentul (tot mai acut) că e numai o repetiție într-o sală goală; nici măcar nu știm dacă spectacolul propriu-zis va mai avea sau nu loc; ne temem de joc, dar ne place joaca.


mulțumesc Răzvan, mulțumesc Mihaela, pentru semnul de lectură.

contracepție; avort; abandon; în definitiv, vb ceea, "dacă ai credință cât un bob de muștar", nu ai nevoie de ochi - pun problema astfel pentru că ați considerat empiricul drept instrument implicit.

altfel, e un truism pretențios-generalizant, poți crede sau nu în orice (desigur, înțeleg că aici opuneți moartea, nu vieții, ci iubirii; dar tocmai aceasta este ideea, după acest tipar puteți construi perechi antonimice după cum aveți chef).

concluzie: deși se vrea o reflecție de natură metafizică, involuntar, rezultatul ține mai mult de fizică (natura lucrurilor, materil, concret).

Costin: mulțumesc pentru semnul de lectură și pentru cuvinte.

http://www.poezie.ro/index.php/poetry/14044452/ruc%C4%83rul_e_nepublicabil

nici "înainte", nici "după"; pur și simplu acestea sunt promisiuni mincinoase ale neuitării.


mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

despre vacarmul care (se) liniștește; sau despre "bătaia de aripi a unui fluture aici" care "naște o furtună în Pacific"; îmi place cum spațiul domestic, prin excelență un spațiu închis, un spațiu de siguranță, se transformă (prin participare afectivă) în spațiu deschis, în care totul devine neliniar (ca în Teoria haosului/ a sistemelor complexe) și în care, pe termen lung, autorul se sustrage predictibilității - iar aceasta nu din cauza faptului că i-ar lipsi ordinea intrinsecă, ci pentru că nu poate fi descifrată de ceilalți.

cel mai greu reușești să te îmbeți când îți propui asta; îți pui un pahar; încă unul... nimic; așa citesc eu textele tale - tari, aspre, masculine, cu efect paradoxal; în loc să te îmbete/ adoarmă, îți ascut simțurile, te îndârzesc, îți amplifică propria stare (câți dintre noi nu ne-am spus în fața lucrurilor "bine exprimate" că am simțit/gândit la fel?).


cred că două lucruri ar trebui să eviți în scriere: abundența comparațiilor (nu musai la nivelul sugestiei, ci efectiv redarea brută) și confundarea stilului cu manierismul.


cu plăcerea lecturii,
Vasile Munteanu

mulțumesc, LIM, pentru sensul căutat (și găsit) rândurilor de mai sus.

mulțumesc, doamnă Mainka, pentru lectură și pentru semnul despre; desigur, aveți dreptate; nici nu putea fi altfel - vb lui Cioran: "hârtia suportă orice".