Poezie
pomană în viu
2 min lectură·
Mediu
de la o vreme încap tot mai greu în orice
în lumina reflectoarelor
în timiditatea debutanților
chiar și în cuvinte
tot ce rostesc izbește pereții și se întoarce
ar fi inutil să mă ascund sau să mă prefac plecat
spațiul pe care nu-l ocup pentru mine-i o groapă
desigur momentan umplută cu toreadori
la fel cum trupul meu e locuit inutil cu aer
descurajare a zborului
inspir
expir
conștiința acestui fapt intrigă
mă costumează într-un halat de var
ca și cum mi-ar fi pregătit o baie în lapte
sau o vizită într-un spital
în tot acest timp vocea răsună pe coridoare:
crezi că ești viu?
motiv pentru care îmi poruncesc: lasă-mă singur!
oamenii mă ocolesc din cauza ta
eu mă detest din cauza lor
toți ne prefacem că lumea ar putea fi mai bună
pozez în bolnav
deși au deghizat un taur
ce muget ar țâșni din mine dacă aș putea da frâu
liber împerecherilor eșuate
deseori chiar amețesc în preajma femeilor înalte
sau tremur ca un epileptic lângă mignone
tot mai greu
încap în orice cravata are siguranța ștreangului
degetele se zbat zadarnic să lărgească nodul
finalul nu e întotdeauna o cortină
la fel de bine poate fi un ac înfipt
într-o fâșie de mătase
cel mult aburul unei lacrimi
important este să dai de înțeles că nu îți pasă
cât a ținut piesa ai fost regele
clipa în care toți aplaudă în picioare
e singura sinceritate a speciei
toți îți zâmbesc
dacă moartea nu vinde bilete copiii celor vii
mor de foame
033.471
0
Ceea ce înseamnă viu în lumea noastră, ar avea echivalențe cu nefiindul în altă lume, cu alte tipare, caracteristici și ipostaze existențiale, căci oamenii pozează în bolnavi, cu halate de var, inspirând și expirând suferința, cu efectele ei devenite mod de viață.
Felicitări! Ești un adevărat magician al cuvintelor.