te-aș iubi și dac-aș fi Paisie

Finalul vine ca o subtitrare (și legitimizare) a unui (scurt)scurtmetraj despre (aparenta) însingurare. Puțin oniric, puțin alegoric... Aș spune că principala calitate a textului e că face distincție între a spune multe și a spune mult.

Felicitări! Este cea mai bună poezie citită în ultimul timp. Sensibilitate...

mulțumesc, domnilor, pentru lectură și pentru semnul despre.

mă văd nevoit să recunosc, cum nu prea dorm nopțile, am vizionat un film din 2012 (dacă am reținut bine), dar pe care acum l-am descoperit: "Starețul Paisie și eu, stând cu picioarele în sus"; imaginea de mai sus m-a obsedat mult timp după ce filmul ispărvise...

pe de altă parte, vă dau dreptate, sunt într-o fază (probabil ne încearcă din când în când pe majoritatea) în care îmi pun tot mai des înrtebări despre "tăcerea din rostire" și "rostirea din tăcere"; uneori, mai ales noaptea, când e liniște, îmi aud propriul glas - ceea ce mă face să cred că "am vorbit" prea mult; și, mai ales primăvara (ca acum) și toamna, mă cuprinde dorul de peșterile copilăriei, cum bine a intuit domnul Sibiceanu; obișnuiam în școală, în această perioadă, an de an, să rătăcesc câte două, trei săptămâni prin păduri și pe munte; într-un an, m-au căutat toți din școală, plus miliția și soldații; m-am amestecat printre ei și mă căutam singur; se pare că încă nu m-am găsit.

în fine, îmi cer scuze pentru nostalgie; mulțumesc încă o dată pentru cuvinte.

d-nă Boboc: ați comentat în timp ce răspundeam d-lor Agheorghesei și Sibiceanu; precizez aceasta ca nu cumva să mă credeți lipsit de politețe.

mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

Am văzt filmul. Într-adevăr, e greu să vorbești despre sfinți. Eu mizez pe ultimele două strofe, mi se par atât de adânci și de cursive că nu aș mai avea nevoie de prima parte(ca cititor). Dar și sunetul de mărunțiș, al stelelor din fereastră, e copleșitor. Bag seama că dacă mai stau puțin aici îmi reconfigurez comentariul și nu mai seamănă cu ce-am vrut să spun la început. Așa că închei aici.

e un text la prima mână; desigur, fără pretenția că este de mâna întâi :)

Costin, mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

Poate bag si eu un semn despre. Desi nu sunt sigur despre ce as putea semnaliza. Poate despre. Primul vers. Primul vers pare ok si promitator. Ce vine pe urma e de umplutura. Ar fi fost mai buna tacerea despre.

Dodule, ce faci, dom'le, repeți ce recunosc de bună voie și nesilit de nimeni? și iei de bună o declarație care nu demonstrează nimic în afara propriei valori de adevăr (și aia asumată)?

"Ar fi fost bună tăcerea desăre"; nu te contrazic; dar, recunoaște, nici tu nu te poți abține...

oricum, eu îți mulțumesc pentru semnul de lectură; nu contează că nu cred că te-a găsit treaz (cum de obicei); spiritual, desigur; îmi permit o astfel de afirmație judecând după cum te-a înghiontit materia comentării.

N-am scris "desăre”, pune lupa si priveste mai bine. Si oricum, m-am referit numai la text (fara sa trec prin celelealte comentarii, nici nu ma intereseaza) si nu la persoana care a scris textul, nu inteleg de ce tu te referi la persoana care face comentariu. Ar trebui sa te bagi la off topic. Iar titlul tau e tendentios. Chiar obraznic

ai scris, n-ai scris..., așa scârțar ești, nu îți permiți să faci cinste cu o literă?

bre, Dodule, a pretinde că te simți ofensat este ca și cum ai spune că s-a înroșit un cetățean de culoare; nimic de zis, accept că poate face fețe-fețe, dar... în sine.

în altă ordine a ideilor: tu ai vb despre obiect, eu despre subiect; pe înțelesul tău (și, în felul acesta, pe de o parte, revenim la TEMÃ; pe de altă parte, nu te vei mai simți cum nu te-am făcut), Sf. Maxim Mărturisitorul spunea că, în afara păcatului originar, un alt păcat ar fi acela de cădere din starea de subiect al dialogului, ceea ce ar fi echivalentul depersonaliăzării, evadării din raționalitatea ce caracterizează existentele în totalitatea lor în virtutea Logosului creator; pentru că este irațional să pretinzi (așa cum pretinzi tu) că lumea (în cazul nostru poezia) s-a creat din necunoaștere și din lipsă de alegere; prin ceea ce ție ți se pare "atac la persoană", eu am definit PATIMA, adică pur și simplu cauza ce îți întunecă raționalitatea și te îndepărtează de la sensul cuvântului rostit (așa de tare, încât ajungi să dormi și să vorbești în somn printre bălării, după cum singur recunoști, deși ție văd că nu îți reproșezi că îți ataci persoana...); pentru că, Dodule, materialitatea te face opac și nu permite văzului tău să răzbată dincolo de lucruri și de "plăcerea empirică" a rostirii; dar eu te-am înțeles și te-am iertat (am și eu slăbiciunile mele, nu te pot iubi - nici măcar, vb ceea, din curiozitatea de a te vedea crăpat); dar nu am vrut să te redau ignoranței înainte de a îți semnala că rațiunea patimei (sus-menționate) își lesne își justifică păcatul rostirii înlocuind rațiunea reală a lucrurilor cu rațiunea subiectivă, strâmbă, deformată; pe care, la final, o numește Adevăr; dar ne-am obișnuit, nu Dodule, fiecare cu adevărul său; cum ar veni: eu cu iluzia scrierii, tu cu iluzia comentării; ceea ce, până la urmă, nu ne transformă; nici pe pe mine în criminal, nici pe tine în judecător; deși, după cum vezi, invers eu nu pozez niciodată, adică nu mi-a trecut niciodată prin cap să judec ceea ce scrii; nu ești nici singurul, nici cel mai feroce criminal - am exemple fie mai tentante, fie mai la îndemână.

hai, sănătate Dodule; și apă, multă apă; măcar după; și nu uita: așa cum am recunoscut, despre sfinți nu prea știu scrie (pentru că aș rătăci despre sfințirea netrăită), dar despre păcat și păcătoși, oho, cât îi lumină și întuneric în minte și în faptă, Dodule.