Vasile Munteanu

"varianta" e pur și simplu jurnal? sau "absurd" de personală? că s-au mai văzut cazuri când tăierea e a unuia și durerea nu se știe a cui...


mulțumesc (descifrabil) pentru semnul (indescifrabil) de lectură.

d-le Teodor: o interpretare generoasă; mulțumesc.

cântecul Sirenei...: și moartea pare fericire când; mulțumesc pentru cuvinte.

e interesant de constatat că aplecarea omului către profeția mistică e la fel de vie ca în epocile orbecăirii spirituale și că, exceptând tehnica, există oameni încă plasați afectivo-cognitiv în Evul Mediu; „mântuirea neamului”...; bine, unii vorbesc despre lucruri de mai mare anvergură, cum ar fi: „mântuirea neamului omenesc”; chit că unii sunt atei sau de altă religie - după cum istoria a dovedit-o (vezi regimurile totalitare sau Inchiziția, se poate face „bine” și cu forța; importantă, nu-i așa, e ideea, nu omul; idee în numele căreia putem comite – și, după cum istoria a dovedit-o, chiar s-au comis – unele dintre cele mai abominabile crime împotriva naturii umane, aceeași ce se dorește, chipurile, mântuită); prin urmare, dacă întregul este (măcar ipotetic) posibil de mântuit, de ce nu am accepta ideea că e cu atât mai posibil a (se) mântui partea (un popor); deși, cu puțină sinceritate, am putea recunoaște că ne prefacem a nu observa sau chiar refuzăm a accepta evidența că de la „mediatizarea” sintagmei respective și până în prezent ea s-a dovedit fie vorbă goală, fie ipocrizie premeditată, „neamurile” fiind la fel de nemântuite și de bune de muls; ceea ce, în definitiv, nici nu poate fi imputat propovăduitorilor mântuirii, duplicitarul naturii umane oscilând permanent între „lăutăresc” și „simfonic” – atât numai că se cântă muzică simfonică la întruniri câmpenești și muzică lăutărească la ateneu; cu alte cuvinte: puțini interpretează corect, toată lumea lălăie și nimeni nu participă; pur și simplu „neamurile” vegetează spiritual, unul mimând dirijatul, câțiva interpretatul și mulțimea imitând ascultarea (dacă și numai dacă nu are de ales).

concluzie, toată stima pentru mântuitori, pentru profeții mântuirii și pentru mulțimea acelora care cred în așa ceva; dar îmi permit să îmi exprim și eu o preferință: dacă „mântuirea neamului, sigur va fi, aproape că este”, mi-aș dori din suflet ca măcar primul neam mântuit să fie NEAMUL PROST.

teme și motive clasice (probabil nu pentru toată lumea, dar pentru mine cu atât mai de apreciat, pentru că), totuși, reușiți un sensibil jurnal al uitării/lor; ca și cum am ați surprinde viața în ipostazele ei constrictoare în scurta durată a conștiinței acestei uitări, la finalul căreia literele sunt redate (la fel cu tot ce există) prafului.

dacă ai înlocui unele stereotipuri prin construcții personale, ar rezulta un text cu adevărat remarcabil.

desigur, este o părere, nu e obligatoriu să ții cont de ea; așa cum citesc eu, din cauza acestor locuri comune, pe de o parte, pare că ai recurs la soluții la îndemână; pe de altă parte, pierzi din "autenticul" întregului, textul alunecând în sfera "compunerilor".

de fapt, dragostea mea nu este destul de reușită pentru poemul care este Ea.


mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

probabil că veți fi mâhnit de cele ce voi spune (cu toate că am bănuiala că în sine dv știți că lucrurile stau astfel): există un paradox al revoltei (implicit al revoltatului): nu se poate plasa în afara reproșabilului și nu poate revoluționa nimic doar prin cuvinte (fie ele și Poezie); spuneți:

"Cetățean al cerului și al poporului meu,/ vă privesc".

ar trebui să (vă) decideți: ori aparțineți acestui popor, ori acest popor aparține acelora la care vă referiți cu "vă".

altfel, tare mă tem că sunteți în aceeași ipostază steril-contemplativă a "sfinților români" respectivi, care dpmeudv sfințesc mai mult nimic; mai ales că satul acela pe ale cărui ulițe vedeți poporul mergând încolonat (destul de comunistă imaginea) spre D-zeu (spre cine?) a cam rămas pustiu; măcar din simplul motiv că la oraș "sunt banii dumneavoastră"; iar secularizarea averilor bisericești poartă azi alt nume: retrocedare.

mi-aș permite chiar și o axiomă: gradul de pauperizare a poporului român va crește direct proporțional cu nr bisericilor înmulțit cu devizul Catedralei Neamului supra doi: Ea (Biserica) și "Statul"; desigur, Statul lor; statul nostru (nu știu dacă și al dv, pentru că, după cum evidențiam la început, păreți indecis) va fi unul fără industrie, fără agricultură, fără comerț, fără sănătate, fără învățământ; în general, fără; probabil pur și simplu un Stat-Hartă; adică existent numai în condiții grafice.

însoțit de spirit; un umor "disciplinat" mi-aș permite să afirm, care apropie în mod specific sensul de natura umană (fie ea și de "tip economic"); pentru că numai un astfel de spirit poate extrage din observarea similitudinilor exterioare judecăți etico-estetice.

felicitări, d-le Norea.

îmi place neputința rostirii care transpare din fiecare vers; uneori suntem copleșiți de sentimente incomprehensibile.


același,
Vasile Munteanu

avem de-a face cu o cromatică particulară, a unei primăveri descifrate matematic, sub unghiul de incidență al petalelor; un text simplu și pretențios deopotrivă, ca o piatră prețioasă antent șlefuită și perfect montată; o bijuterie "de sezon", pe care, după ce anotimpul va trece, o vom uita într-o cutiuță sau, cine știe, o vom pierde.


plăcut,
Vasile Munteanu

și eu, d-le Popa, mă tem din ce în ce mai mult că, în realitate, oamenii cu adevărat periculoși nu sunt aceia internați.

am o dispoziție comentatoricească mult sub normal, deci o să îmi cer iertare că nu mă lansez într-o interpretare nici măcar acceptabilă; am vrut numai să știți că am citit și că m-a emoționat singurătatea dv.

toate cele bune,
Vasile Munteanu

ai scris, n-ai scris..., așa scârțar ești, nu îți permiți să faci cinste cu o literă?

bre, Dodule, a pretinde că te simți ofensat este ca și cum ai spune că s-a înroșit un cetățean de culoare; nimic de zis, accept că poate face fețe-fețe, dar... în sine.

în altă ordine a ideilor: tu ai vb despre obiect, eu despre subiect; pe înțelesul tău (și, în felul acesta, pe de o parte, revenim la TEMÃ; pe de altă parte, nu te vei mai simți cum nu te-am făcut), Sf. Maxim Mărturisitorul spunea că, în afara păcatului originar, un alt păcat ar fi acela de cădere din starea de subiect al dialogului, ceea ce ar fi echivalentul depersonaliăzării, evadării din raționalitatea ce caracterizează existentele în totalitatea lor în virtutea Logosului creator; pentru că este irațional să pretinzi (așa cum pretinzi tu) că lumea (în cazul nostru poezia) s-a creat din necunoaștere și din lipsă de alegere; prin ceea ce ție ți se pare "atac la persoană", eu am definit PATIMA, adică pur și simplu cauza ce îți întunecă raționalitatea și te îndepărtează de la sensul cuvântului rostit (așa de tare, încât ajungi să dormi și să vorbești în somn printre bălării, după cum singur recunoști, deși ție văd că nu îți reproșezi că îți ataci persoana...); pentru că, Dodule, materialitatea te face opac și nu permite văzului tău să răzbată dincolo de lucruri și de "plăcerea empirică" a rostirii; dar eu te-am înțeles și te-am iertat (am și eu slăbiciunile mele, nu te pot iubi - nici măcar, vb ceea, din curiozitatea de a te vedea crăpat); dar nu am vrut să te redau ignoranței înainte de a îți semnala că rațiunea patimei (sus-menționate) își lesne își justifică păcatul rostirii înlocuind rațiunea reală a lucrurilor cu rațiunea subiectivă, strâmbă, deformată; pe care, la final, o numește Adevăr; dar ne-am obișnuit, nu Dodule, fiecare cu adevărul său; cum ar veni: eu cu iluzia scrierii, tu cu iluzia comentării; ceea ce, până la urmă, nu ne transformă; nici pe pe mine în criminal, nici pe tine în judecător; deși, după cum vezi, invers eu nu pozez niciodată, adică nu mi-a trecut niciodată prin cap să judec ceea ce scrii; nu ești nici singurul, nici cel mai feroce criminal - am exemple fie mai tentante, fie mai la îndemână.

hai, sănătate Dodule; și apă, multă apă; măcar după; și nu uita: așa cum am recunoscut, despre sfinți nu prea știu scrie (pentru că aș rătăci despre sfințirea netrăită), dar despre păcat și păcătoși, oho, cât îi lumină și întuneric în minte și în faptă, Dodule.

Dodule, ce faci, dom'le, repeți ce recunosc de bună voie și nesilit de nimeni? și iei de bună o declarație care nu demonstrează nimic în afara propriei valori de adevăr (și aia asumată)?

"Ar fi fost bună tăcerea desăre"; nu te contrazic; dar, recunoaște, nici tu nu te poți abține...

oricum, eu îți mulțumesc pentru semnul de lectură; nu contează că nu cred că te-a găsit treaz (cum de obicei); spiritual, desigur; îmi permit o astfel de afirmație judecând după cum te-a înghiontit materia comentării.

e un text la prima mână; desigur, fără pretenția că este de mâna întâi :)

Costin, mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

îmi place constructul, felul în care îți devoalezi valorile; cum încerci (și reușești) să satelizezi în câmpul gravitațional al poeziei autentice (motiv pentru care văd textul tău mai mult decât o laudatio, e implicit o luare de poziție, o negare).


cu plăcerea lecturii,
Vasile Munteanu

am citit de curând că un individ pe care l-a mușcat un șarpe veninos, după ce a sunat la 112, și-a deschis o bere pe care a savurat-o în liniște; din fericire pentru el, nu a fost ultima.


mulțumesc, domnule Racheriu, pentru semnul de lectură și pentru credit.

nu cred (necredința este "credința mea" - negarea negației id afirmație) că putem pretinde mai mult, Emi, nici de la noi, nici de la alții; în defintiv, rațiunea ne caracterizează în măsura în care autonomia caracterizează o jucărie telecomandată: cât ține cablul sau cât țin bateriile; prin urmare, într-o redefinire a absurdului, revoltatul își exprimă pur și simplu neputința; de aici și nevoia colectivităților de "teorie a vieții"; fumoase, nimic de zis...

mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

fiecare floare are parte de polenizarea potrivtă; dacă nu se întâmplă, asta e, "nepolenizatele" se ofilesc zadarnic, mor fără a cunoaște devenirea; probabil că e greu de comentat, dar dv nu v-ați împiedicat de acest aspect, dovadă comentariul de față.

pentru care vă mulțumesc.

un text concentrat, închegat; mai mult, după gustul meu, un text care, având o astfel de temă, se ferește (cu mână surprinzător de sigură) să recurgă la onomastica explicită (cum procedează majoritatea).


toate cele bune

d-nă Boboc: ați comentat în timp ce răspundeam d-lor Agheorghesei și Sibiceanu; precizez aceasta ca nu cumva să mă credeți lipsit de politețe.

mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.