Vasile Munteanu

to on he on, la Aristotel, nu însemamnă existența ca existență, ci ființa ca fiind, de acolo onta ca ființe individuale (Meta.1003a).

oricum, mulțumesc pentru prezență.

1) mulțumesc Ela
2) pentru Andu: cum am început cu un exemplu din Nichita, permite-mi, te rog, să apelez din nou la el:

\"Sun ai mei, le-am zis lor,
ca să-i lniștesc, -
despre aripile fluturilor
care zigzagau tâmpesc.

Sunt ai mei. Stați, nu adormiți.
Tot ceea ce nu înțelegeți voi
este rudă cu mine.
Îmi vine să plâng de rușine
pentru cel care mă ascultă.

Dacă mori, cel puțin,
lasă-mă singur\"

(Însoțire)

spui tu: \"as zice sa imparti textele in doua categorii: alea pentru si alea pentru.\"

textele mele sunt deja împărțite; curios este că la cele \"pentru\" ești absent, iar la cele \"pentru\" spui lucruri care, de cele mai multe ori, abia dacă sunt valabile cealaltă categorie; sau e una singură?

spunea Nichita undeva că spaima unei libelule față de un avion ar fi un exces al instinctului de conservare (să-i spunem o absurditate?); o spaimă „firească” – de acord? – ar fi, prin urmare, aceea față de o pasăre; cum îți mărturiseam în răspunsul dat la ultimul tău comentariu, anvergura aripilor tale metalice îmi induce, de cele mai multe ori, o reală stare de perplexitate similară celebrei dileme din care “nu se poate ieși”; cât despre ceea ce eu numesc „prețuire”, binecunoscuta-ți tenacitate ar fi trebuit să te ajute a desluși faptul că ea nu este atribuită „netam-nesam”, nici „întotdeauna” și, mai ales, că ea cunoaște grade raportate la „obiectul de referință” (a se citi persoană); în final, dacă nu-mi fac eu griji pentru necunoscătorii de greacă, de tribală sau de mai știu eu ce ți-a trecut prin cap, nu văd de ce ar trebui să te preocupe tocmai pe tine (dar, nu-i așa, pe tine de ce nu?).

cu prețuire,

ai dreptate, galbenul (cal), simbol biblic al descompunerii...

nu, mai bine și ție.

atât de mult sperăm reînviere
de parcă frica morții ne mai cere
și dacă din cuvinte n-am zidit o zi
nici fluturi și nici oameni nu vom fi

:)

vezi tu, acesta-i paradoxul:
îndoiala e un lucru cert;
când cele șapte trâmbițe vor amuți
între vii voi spune morților: vă iert

:).

convulsia interioară și adresativul direct, gravitatea sumbră și expresivitatea univocă, la limita (auto)ironiei fine sunt recognoscibile deja în scrierea lui Adrian Munteanu; temele sale, printre care și cea a sonetului de față, par smulse dintr-o monotonie primordială căpătând dimensiuni obsesiv-liturgice, ca într-o rugăciune sau o mantră; imaginile sunt proiecții metaforice surprinse, redate în \"micile crize\" ale ființei, însă esențial racordată la \"marile raporturi\" existențiale.

Glasul lui Adrian Munteanu: o voce care nu s-a deprins cu \"îngrozitorul râs al aurului\".

Cu prețuire,

mulțumesc pentru mărturisirea empatiei.

cu respect,

vă foarte mulțumesc pentru oglindirea cuvintelor voastre.

un vers e gheara strânsă-n colivie, în sine sfâșie și scrie...

mulțumesc pentru cuvinte.

un sens (Dana), un sofism (Costin)..., cine mai știe; uităm când începe și nu știm când se va termina; să fie vorba despre sporirea care sărăcește? despre sărăcirea care sporește? despre nimic?

mulțumesc pentru lectură și semn.

iubire de carne și casă de piatră; și-un părinte: să vă bată :).

într-o-nierbie de argint se pare
că ți se-ntoamnă cerul la picioare
metaforă șoptită de un zeu
esențial de trist; și derbedeu

(ș modera puțin excesul de condițional-optativ...)

cu drag,

frumoasă evocare, (auto)devorată de nostalgie, alăctuind un univers, dacă nu ideal, cu siguranță idealizat, ca într-o maladie prelungită a lipsei de timp pentru și a excesului de timp fără de, poate vibrația unei naturi extatice nu îndeajuns exprimate.

cu drag,

se psune că visul oricărei celule este este să devină două celule...; iată-te, așadar, ghemuită între cei doi poli existențiali - realitatea și aspirația - într-un echilibru pe care numai înverbirea (dacă îmi permiți), cumpănirea întru cuvânt ți-l poate oferi - definitiv sau iluzoriu; desăvârșirea, prin urmare, suspusă timpului, se descompune; e nevoie de evocarea \"primului plâns\", de încremenirea într-o ipostază a unui fetus acustic, o stare de spirit unică, privilegiată, pe care numai setea, setea de sine o poate, periodic, întrerupe, cum inspirat concluzionezi, \"fără anestezie și fără urme definitive\".

cu drag,

repudiind sentimentalismul facil, discursivul autoarei capătă valențe aluzive, alocuri profane, de o frustă revoltă împotriva constrângerilor unei dimensiuni ostile, în care copilul-din-copil se substituie amintirilor, de o nostalgie aș spune formal asimetrică, asemeni unui relief care se naște din interior prin spasme și erupții, prin alternanțe generative; vulgaritatea, bine dozată, trădează amoralitatea specifică naturilor contemplative, care își trăiesc drama la limita dintre abandon și înfruntare, în care fiecare zi semnifică frângerea unei circularități suverane.

cu drag,

stâlpi și vagoane; mi-a plăcut perpendiculara ta dusă la devenire; lepădată de amprenta plecării în cuvinte niciodată de împrumut...

cu drag,

Andrei: sunt fericit că ai găsit această poezie un \"caz particular\"; personal, nu cred că poezia are un decembrie al ei (nici pre-, nici post-, dar asta este altă poveste); mulțumesc pentru lectură și pentru semn;

Vlad: invitația mea mă onorează :D, din fericire (pentru mine) am fost dus deja la biserică; am și martori (soția mea, de exemplu); dar, cine știe, într-o altă viață...

Cezar: sensibilitatea este a ta și numai a ta; eu mă bucur că, în neputința-mi exprimativă, am reușit să îți induc o stare adecvată; mulțumesc, de asemena, și ție;



Mirela: posibil să ai dreptate, relația dintre doi termeni este, deseori, mai mult decât o simplă \"compunere\"; cât despre întrebare, mă gândesc la faptul că ea ar trebui pusă celor direct interesați de problemă :); mulțumesc pentru mesaj;

Andu: mă tare tem, vorba ta, \"cu asupra de măsură\", că între noi va exista întotdeauna \"un bob zăbavă\"; poate fără ghilimelele despărțitoare ar sugera altceva, ce zici? lungă dungă încă mânâncă...; oricum, fiecare trecere a ta se constituie, pentru mine, într-un motiv de analiză pentru care, probabil, nu îți voi mulțumi niciodată îndeajuns;

latina e o limbă moartă... cine-o râde și-o vorbi... e ulcior cu toartă :).

totdeauna bucuros de expresiva tăcere-ți.