Vasile Mihai

sa te petrec în sărut reavăn ascuns în buzunarul de la piept al ierbii întorc pe dos toate primăverile pentru o rimă nouă la verdele crud rătăcesc setea razele rămân prinse

Marginea nopții fără lună, căldura zilei sub tălpile goale, îngropate în nisipul care poatră încă sărutul păgân al soarelui… Șoapta mării enigmatic de calme, în adâncul căreia se ghicește, fierbând

așteptam de mult să fac cunoștință cu mine însumi aveam un fel de nerăbdare de copil căruia i s-a promis de ziua lui o bicicletă și mă pregăteam în fiecare zi exersând în fața oglinzii formule

Capitolul I Am umblat o noapte întreagă pe străzi, încercând să înțeleg ce și, mai ales, de ce se întâmplă. Deși am ajuns, într-un târziu, să accept, întrucâtva, că este dureros de real, nu mă pot

față în față cu zdrențe de începuturi visam că îmi vor crește aripi și mai visam interminabil că pe ambele părți ale saharei cresc păduri virgine într-o lume născută bătrână nu pot

sufletul albastru a încetat să-mi mai fie clepsidră sticla se reinventează în furtuni de nisip înmărmurind fâșia aspră a luminii Fata Morgana își rupe veșmântul hohotind mut lacrimi

știi nu mai am răbdare să pășesc peste fiecare clipă de parcă ar fi numai o clipă peste fiecare vis de parcă ar fi numai o lacrimă în cascada luminii nu mai am aripi le-am rătăcit lângă

prelung de dincolo de întunericul din zori chemarea orizontului răscolit de vise sacadate în modulații de doină străină clapă de sidef peste mitul unui Icar trădat de legendă pumnal violet secundar

mă doare clar-obscurul cadrului filmat cu încetinitorul figurant istovit de iluzii mă târăsc pe trepte către ultimul act comoara unei priviri rătăcite în palma dreaptă se așterne tăcut peste

eu scriu pentru tine iubito mă scriu pentru tine așa cum orice bărbat se scrie pentru orice femeie mereu la fel de fiecare dată altfel iar tu despletește-te și pictează-te pentru mine în

sunt bolnav de seară târzie luna neagră îmi palpită aritmic în piept din ce în ce mai acut verbele mi-au suferit un colaps noaptea trecută și secția de terapie intensivă are toate paturile

Plutesc treizeci de yole pe cerul răsturnat și mantia de ceață în maluri se scufundă, un pescăruș amnezic de aripi a uitat plonjând în ghețuri aspre de liniște profundă. Deasupra, marea geme,

e ceva ce-ntotdeauna ne scapă în aripile celorlalți de parcă fiecare ar zbura în propria sa limbă oricât de talentați ar fi traducătorii de zboruri nu vor putea niciodată exprima acea clipă

gerunzii bolovănoase de strajă rostogolite în susul pantei la capătul potecilor din joaca unui uriaș sufocant și crud cu mintea mea diateză pasivă insinuată perfid în fiecare gest cu

nu de mult sângeram noaptea-n comete iar diminețile pictam sunet și lumină în eșarfe de mătase mă jucam dăruind și dăruiam jucându-mă ție un vis ei o poveste lui odisee de amintiri

mă plânge tăcerea în hohot de iele mă iartă iubirea prelinsă din stele mă seacă un zâmbet de tot ce aș fi mă bate un clopot în note pustii mă cere în sevă copil nenăscut să-i fiu din

Tot plouă și plouă acut și înalt, o vară lichidă se scurge pe ziduri, se-nchină un trăsnet întins pe asfalt și frunzele-ascund arabescuri în riduri. Orașul sărută potopul barbar, strivit

îmi plăcea să mă plimb cu tălpile goale pe tăciunii sângerând lumină să mă joc biciuind flăcările ce mistuiau noaptea la marginea pădurii doar eu știam că sunt izvoare de stele coborâte să se

greier în iarbă - sub palidele stele un psalm regăsit

Prin lume citesc teama de cuvinte, E dulce somnul vieții dinainte. Porneam la drum cu sete de-nțelesuri, Orbecăind prin șanțuri și eresuri, Emoția-mi juca în sânge farse, Zile de foc rosteam

să ne pierdem în lume iubito și sărutul să-ți fie de rouă să ne pierdem în lume, iubito și atingerea mea să te plouă să ne pierdem de lume iubito și ispita să-mi ardă în vine să

sunt o casă cu ferestrele spre răsărit cu obloanele deschise ca într-o îmbrățișare în mine poposesc o vreme drumeți osteniți pentru a-și răcori sufletele după atâta umblet prin deșertul de