Valeria Lioara Roman

Nopțile de mai. O cale spre amintiri de demult și meditații. În ultima perioadă mă gândesc mai des, poate prea des la întâmplările din viața mea. Unele frumoase, altele nu. Tot mai mult aud în

mă doare timpul care doare și mă desparte tot mai tare de tine maica mea cea sfântă, când n-o să te mai am maicuță blândă! când mă strângi la pieptul tău parcă mă-nvăluie Dumnezeu. când

Stăteam ca fermecată pe marginea patului. Numai ce mă trezisem dintr-un somn de vreo 2 ore. Nu că aș îndrăgi în mod special felul acesta de odihnă. Dar boala care m-a țintuit de ceva vreme și cu care

Trec zilele și nopțile. Trec anotimpurile unele după altele. Așa a trecut și primăvara asta. Și pentru mine n-a însemnat nimic. Ca și cum aș fi citit într-un ziar un articol cu un titlu de mare

Cine nu iubește toamna cu soarele ei care strălucește altfel, cu culorile ei aurii- ruginii, cu parcurile pline de frunze foșnind, cu diminețile cu miros de fag, cu apusurile sângerii, cu plecatul

Să-ți spun ce mai stăruie în mine? E caldul privirii și șoaptele gurii tale. Să-ți spun ce doresc să se-ntâmple? Aș vrea lângă umbra muntelui singur Să-ți revăd surâsul buzelor gata

în palme țin veșnicia lunii în inimă iubirea trecătoare în suflet povara păcatelor în ochi limpezimea izvoarelor. nădejdi risipite tot strâng, rânduiește-mi OMULE și mie o vreme să

Ești departe mamă Și sunt singură mereu Ești dorită mamă Cerul lumii Peste mine trece tot mai greu. Ești aceeași mamă Vremea multă N-a schimbat iubirea Ce mi-o porți. Ești aproape mamă Tu

vreau să găsesc floarea iubirii am nevoie de petalele ei să le număr în nopțile calde împreună cu tine dragul meu mă iubești? nu mă iubești? întrebări care vor deveni răspuns. te scriu acum

Miroase a struguri zdrobiți. Legenda spune că prima plantă sădită de Noe pe pământurile uscate de apă ar fi fost vița de vie. Acolo unde cerul sărută dealurile, toamna dă apusurilor tot freamătul

Mi-e teamă. Se apropie Sărbătoarea Paștelui. Bucuria ar trebui să fie nemărginită. Oamenii sunt mai interiorizați, mai liniștiți de Învierea Domnului. Dumnezeu Omul este în noi, în suferința noastră,

Cerul. Ograda stelelor. Aseară cerul plângea cu stele. Mi-am cufundat privirea în infinitul lor și m-am trezit întrebând: – Ai văzut câte stele sunt pe cer în noaptea asta, iubitule? Cât de frumos

Seară. Năucită de căldura de peste zi, deschid fereastra și simt nevoia să-mi beau ceaiul călduț pe melodia Tatianei Stepa: Singurătate. Încerc același lucru precum regretata interpretă: nevoia să

Unde vreți să fug? Cerul e prea departe ca să zbor la el și pământul prea tare ca să intru la sânul lui. Mai rămân aici cu voi. Cu sufletul treaz, pe scena divină din teatrul lui

În această sfântă dimineață de Paști m-am îndreptat ca un creștin spre o mănăstire dragă sufletului meu. Ca de fiecare dată când mă îndrept într-acolo simt o chemare, o liniște aproape fără

Vraja dintre mine și munte nu se rupe de ani și ani. Cum vremea curge și mă îngroapă tot mai mult în liniștea ei, oarbă e setea de scăpăratul stelelor care se-mbulzesc să spargă zborul lin al

Între pământ și-atâta cer Călătoresc mereu Și am pornit la drum demult. Din câte visuri am avut Uitarea le-a-nghițit pe rând Dar ce-am avut, nimic nu știu Nici n-am murit, nici nu exist. Mi-e