Șoapte aud în noapte

Trec zilele și nopțile. Trec anotimpurile unele după altele. Așa a trecut și primăvara asta. Și pentru mine n-a însemnat nimic. Ca și cum aș fi citit într-un ziar un articol cu un titlu de mare referință, iar la final aș fi constatat că de fapt nimic nu a fost șocant. Ci doar titlul care era foarte colorat. Îmi amintesc tot mai des cum mă întrebam la un moment de răscruce ce fac cu viața mea. Existam. Deci trebuia să-mi găsesc și răspunsuri. Încă nu-mi este foarte clar nici astăzi de ce mi-am ratat existența. Am să vă răspund tot eu. Pentru că noi, oamenii, suntem extrem de talentați în a ne complica viața. Singura viață care ne-a fost dată, cel puțin aici pe pământ. De ce tot mai des mi se pare că aud în noapte șoaptele singurei iubiri, pe care nu am uitat-o nici o clipă? Ci doar voiam să cred că am uitat-o. Și asta se întâmpla demult. Poate am un răspuns. Acum când stau și fac un bilanț, deși s-ar putea spune că e prea devreme, sau poate nu, cred că nu mi-am ales drumul corect. Am ajuns la o intersecție și mi-am ales cărarea întortocheată. Povestea mea niciodată nu a fost foarte frumoasă dar nici urâtă. Ci doar o poveste prea obișnuită. Ce frumos sună fraza: „dau viața mea pentr-o iubire“. Am nevoie de iubire. Dar cine nu are nevoie? Păsări, copaci, flori. Toate au nevoie de iubire. Dumnezeu este iubire. Și aș vrea să mă întâlnesc cu iubirea în această noapte. A Învierii. “...dar... nu-i de -ajuns să vrei fără a putea“ Și pentru asta nu-ți lăsa sufletul rece. Nu sta „goală“ între ziduri. Și nu aștepta. La capătul așteptărilor s-ar putea să nu găsești întotdeauna ce cauți. Spune un „te iubesc“ astăzi. Mâine s-ar putea să nu mai ai cui. Ce bine ar fi fost să-mi treacă prin minte toatea astea...atunci..cândva. * Acum sunt un alt om. De aceea implor ca și Nichita: „Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.“ Mi-e dor încă să aud șoapte în noapte.