Valentin Cozmescu

poți alege:
între stânga și dreapta (la fiecare secundă care ne despică)
între roșu și negru (la fiecare apus care ne părăsește)
între borș cu fasole și salată verde (la fiecare masă care ne iese în cale)
între tine și mine (la fiecare salut pe care ni-l dăm)
între viață și moarte (la fiecare naștere care ne respiră)

... și cam atât (mai poți adăuga tu ce vrei)

DAR sunt absolut sigur (și pot paria pe mine, pe tine și pe Nichita) că NU POȚI ALEGE IUBIREA sau NE-IUBIREA. pentru simplul șu banalul motiv că ea este tocmai ceea ce te face posibil și îți dă, eventual, șansa de a alege între toate celelalte.

cel puțin în prima strofă.
dar m-am liniștit deîndată, după ce ai redus totul la sentimente, caise și păsări visătoare - uitate toate - culmea! - în urmă. nu era vorba despre mine. ci doar despre gâfâiala unui Dumnezeu ce să chinuia să-și aducă pământul mai aproape.

uitându-mă și la subtitlu, chiar m-am convins că nu e vorba despre mine. și nici despre tine. la știri s-a anunțat că abia mâine cerul se va retrage din brațele lunii și soarelui. posibil că tu urmărești alt canal. oricum ar fi, o poveste care a început se va fi sfârșit chiar înainte de a începe.

și abia acum cred că am putea să ne recunoaștem - eu ca o amintire albă, tu cu ochii molfăind roșul macilor (chiar dacă eu nu ți-am fost vreodată, iar macii nu ți-au gustat nicicând privirea).

Păcat, căci iubirea noastră ar fi putut reda cerului luna pe care n-a pierdut-o vreodată.

voi încerca (pentru simplul motiv că se poate) să aduc infinitului \"tău\" dublu o posibilă împlinire (cât să-i ajungă până la următoarea cădere care ne va fi găsit tot între două infinuturi).
Mai întâi îți mărturisesc că abia acum m-ai lăsat să-ți gust splendoarea.

\"Privesc o coală de hârtie\" - este tocmai gestul prin care ființa ne donează unei lumi ce ne indică faptul că suntem aduși la prezență laolaltă (și eu și lumea). Dar atât privirea cât și lumea aduc fiecare cu sine ființa, ascunzând-o însă tocmai prin aceea că o aduc. astfel este posibilă survenirea celor două infinituri, cu toate manevrele lui: orice început își va fi anunțat deja sfârșitul doar prin faptul că este început (la fel cum orice împlinire își poartă cu sine propria-i neîmplinire, doar prin simplul fapt că este împlinire - adică ceva ce tocmai la ascuns pe \"este\").
Iar \"Ochii mei ficși\" - este tocmai gestul prin care privirea, încercând să-și ucidă destinul de a fi doar privire, renunță la tot ceea ce pare să-i fie de prisos. dar însăși acest gest al încremenirii nu are cum să cuprindă privirea și să-i ofere marginea după care aceasta umblă cu disperare. pentru simplul motiv că încremenirea este tot a privirii, ce va fi fost deja scoasă din fixație chiar înainte de a atinge fixația.
totul pare ca și cum ființa își \"bate joc\" atât de mine cât și de lume: suntem deja, dar nu încă.
dar acum vine din nou privirea, mereu aceeași, și mereu în urma ființei, și încearcă să-și găsească alte două infinuturi care să ascundă cât mai puțin.
\"a început sfârșitul celei din URMÃ litere învățate.\" Iar acea \"din URMÃ\" literă n-o vei putea învăța vreodată, fiind tot timpul în urma ei. \"Cea din URMÃ\" va fi doar un alt pretext pentru privire de a spera că va izbuti să nu mai fie privire, ci doar să fie.
totul ar părea un disperant joc gratuit al regresiei la infinit pe care privirea îl face fără să aducă vreun profit de ființă. dar tocmai acest \"joc\" poate aduce privirea în preajma a ceea ce ea nu poate nicidecum vedea. în preajma misterului, în preajma a ceea ce ea nu poate încă fi, deși este.
Este singura ofertă pe care ne-o poate face ființa: de-a fi tot timpul în preajma misterului și niciodată mister.

...doar ca să fac mai mult loc Lunii. Mai ales că cel care a agățat steaua de ciocul cucuvelei a săvârșit un oarece delict de onestitate față de moarte (dar scuzabil totuși pentru un om care a înțeles moartea, deși nu este tocmai exeget; dar, culmea!, centrează totuși bine în zona \"filosofice\").

Cât despre cucuveaua ta afoană ... am să las deoparte impresiile pe care le-o fi avut Irina când a pre-simțit moartea (cred că nici ea nu își mai amintește cum a fost întâlnirea cu tăcerea). Plec totuși de la înmormântarea Irinei cu un vers pe care să-l fredonez la cafeaua de dimineață: \"urmărea firul ierbii de la balcon\".

PS: sigur că ți s-a făcut pielea de găină. că doar nu vroiai să ți se facă pielea de om (l-a jupuit de mult vreme moartea) :) .

când zbori doar \"pentru\", n-ai cum scăpa de frustrarea neîmplinirii.
când zbori \"întru\", atunci n-ai cum scăpa de împlinire.

sau

pasărea gând ucide începutul de pasăre doar când crede că poate să-i învețe zborul (sau căderea).

pasărea gând împlinește și începutul și sfârșitul de pasăre doar când pur și simplu este gând.

sau

nu te-aș fi căutat dacă nu te-aș fi găsit

...căci pe unul l-ai înfulecat tu, înfometat fiind prea tare de înviere. dar molfăitul tău poetic și aparent gratuit are totuși sonoritățile unei plictiseli. și speri că izgonirea (nu prea am priceput cine sau ce te izgonește, și de unde și către ce) te va salva de la plictis, urmând desigur să revii mai proaspăt și mai altfel pentru o altă distracție (revenirea).
dând semne evidente de nerăbdare să te izgonești (însă doar de dragul revenirii), îndrăznești să deranjezi ditamai Dumnezeul cu o smiorcăială de muribund optimist. N-ar fi fost mai omenesc să îl rogi amical pe divin: \"Doamne, nu-mi lua părăsirea, să te pot căuta!\".

PS: cât despre respirația poetică a stării tale, se pot reține vreme de vreo 5 minute câteva ghidușii. însă după aceea, și eu și mai ales tu le vom fi dat uitării (pentru simplul motiv că povestesc prea puțin despre noi).

sunt sigur că totuși poezia va putea dansa pe marșul funebru al ultimului vers. desigur, cu rădăcinile trase înapoi în glezne. Restul nepotrivirilor vor fi fost deja uitate (chiar dacă unii vor binevoi să le remarce).

PS: și mai cred că titlul nu face onoare ultimului vers. \"doar ca să pot întârzia vestea morții tale\" ar fi meritat ceva mai simplu, fără să fie sufocat de vreo dialectică, fie ea și năstrușnică.

era ușor să ne dîm seama că tu ești Dl X. sperăm doar să nu rămâi la figurația de ospătar și să aștepți o viață întreagă bacșiș de la niște zgârciți.

PS: dacă te încordai puțin mai tare cred că ai fi reușit să comprimi la doar trei rânduri întreaga istorie a filosofiei (ce bucurie mare ai fi făcut studenților cu mâna la tâmplă!)

deși a ta dă impresia că e mai neagră decât a lui Gogu.
Bag de seamă că ți-ai găsit loc de veci în bezna lui \"cum ar fi\". Iar cruce ți-ai făcut din \"cum a fost\". Mai trebuie să îți faci rost de \"cum ești\" și-ți vor plânge toate femeile la mormânt. Dacă-mi împrumuți și mie nr de tel a lu\' ultima ta fostă, atunci poate vorbesc cu Jim să-ți deschidă ușa paradisului (căci la aia din iad s-au pierdut momentan cheile).

în rest... al tău raison de a nu fi funcționează doar cu lumina stinsă.

pe lângă ceea ce ai deja.
cât despre înțelegere... nu de la mine îți dorești tu recunoașterea. eu doar te voi fi înțeles înțelegând.

PS: am văzut schimbările din \"chip de dimineață\"; sonoritățile au mai scăpat oarecum de solemnitățile prea consacrate și sărăcite de ascunderea lor; dar cuvintele vor avea grijă întotdeauna să nu ne ajungem din urmă.

PS2: și te rog să nu-mi mai mulțumești (chiar dacă este un gest sincer), întrucât chiar nu-mi ești cu nimic dator; către altcineva ai tu de plătit datorii.

înălțarea... pretextul unei muriri.
tu... pretextul unei veșnicii.
ea... pretextul unui Dumnezeu.
voi... pretextul unui dor.

dragă Vasile, nu-ți voi putea fi vreodată sprijin pentru căderea ta. dar voi înțelege întotdeauna pretextul cuvintelor tale.

păcat că de la \"către cer...\" ai vrut să fii mai om decât tine. iar pe ea (sau el, că pare a fi de neam indecis) ai îndemnat-o să fie mai zeiță decât este. ai trimis(-o) neapărat către cer, musai la un înger inevitabil trist să-ți aducă tăcerea născătoare de iubire (care, spre surprinderea fiică-mii, se află fix sub inimă).

Și ce frumos erai între acele prime șase cuvinte!!

am băut cu el o bere anul trecut la muzeul figurinelor de ceară din Paris, dar ne-am despărțit în grabă. el avea întâlnire cu un activist de partid, iar eu aveam de prins trenul de 12 spre Buhalnița.

Abandonând cu inconștiență diurnă interogația metafizică, Sartre a sfârșit prin a face o pitorească figurație în piața publică. Și profitând de perfecta neîmplinire a gândirii, perfecțiune care-i permite unui Dumnezeu să fie și/sau să nu fie, franțuzul a găsit o scuză infantilă pentru desfrâul ascunderii sale: condamnarea la libertate. Un fel de peratologie fără soteriologie. Dar neapărat peratologie, căci fără ea am muri ca niște câini, fără nici o tensiune tragică.

PS: ai investit (și risipit) în eseul despre \"Muște\" prea multă inteligență și culoare tridimensională; păcat însă că l-ai lăsat pe Sartre să rămână tot Sartre; retorismul tău concluziv, deși divin, este totuși prea palid pentru a-l putea mișca pe franțuz din platitudinea perfectei lui libertăți.

PS2: apropo de \"Jean-Paul\": am asistat la un episod antologic de hazliu. O fătucă precoce și fals dezinhibată tocmai avea de prestat public un doctorat despre Sartre. După ce și-a dres nonșalant și suav vocea, a început: \"Jean-Paul este bla bla... Jean-Paul a spus bla bla bla... Jean-Paul...bla bla\". Desigur, fătuca a primit magna cum laudae, măcar pentru faptul că fusese amanta franțuzului. Imaginează-ți ce comedie ieșea dacă și-ar fi dat doctoratul din Nae Ionescu sau Ilie Pârvu.

aduc doar o singură mărturie: \"Trăiesc din ce în ce mai consistent senzația nimicului de sine și a ceea ce scriu.\" Și, vai!, poetul se va sinucide, dacă nu cumva a făcut-o deja.
N-am cum să te compătimesc, dragă Virgil. Pentru simplul motiv că abia de acum încolo (odată ce ți-ai atins marginea deșertăciunii tale) vei putea să te ajungi din urmă și să-ți înțelegi umanitatea. Chiar crezi că omul este atât de simplist încât să poată fi îmbrățișat fără rest doar de vidul goliciunii?! Câtă aroganță și infatuare să crezi că fiița poate fi părtașă la meschinăriile noastre muribunde (fie ele chiar legitimate de zborul sau căderea iubirii) ??!!

Splendorile abia acum urmează. Iar ele sunt tot timpul cu un pas înaintea ta.

Și nu te speria de indiferența celorlați, căci sunt și ei prea ocupați să se ajungă din urmă.

m-am jucat și eu de-a umerașele, când aveam scarlatină și-mi era dor de bube dulci. acum mă joc de-a binelea, și nu-mi mai este dor de nefericire.

PS: sensibilitate - sigur ai, dacă îți este dor; poezie - sigur nu ai încă, dacă te îmbraci la modă (fie și din șifonierul proprietate personală).

pe cât vrei să pariem că peste fix 3 luni, 13 zile, 5 ore și 45 de secunde vei fi mai parfumat decât te visai tu vreodată ?! Și peste fix aceleași zile vei scrie la fel de înflăcărat despre dragoste. Dacă te încumeți să accepți pariul, atunci poți să-mi virezi marți banii pe card, în contul...

Te las așa cum ești: frumos și plin de păduchi.

Pârlesc ciulini-n Bărăgan,
mocnesc imaculat!
Biserici incendiate își caută sfinții.
La Costinești se recită din Hegel,
Luceafărul ascultă -
iar păcatul îi traduce.

PS: către poet: nu te speria de agonia.ro, căci poezia-i la fel de oarbă ca și justiția; către Călin: știu că ești în stare să-mi comprehensezi abisal comentul; către Moga: la ce pagină ai găsit definiția aia? (căci ar vrea Heidegger să facă o mică corectură - cu voia dvs, desigur)

cotizația costă doar 5 poejii inspirate de-un vagin decoltat.

PS (ca să nu mă pună la offtopic): precaritatea crepusculară a anatomiei diafan-sacerdotale inundă secrețiile damnate din spațiul concupiscenței dionisiace. \"moarte\" și \"vagin\", \"intelect\" și \"târfă\" - iată reminescențele apodictice ale mărului molfăit obscen de Eva. Iar Adam n-a avut nimic împotrivă, deși regretă și-n zilele noastre.

te bănuiam mai feroce. dar pițigăiala asta cu ifose de contrapunct revoluționar te dezonorează. cred că ar fi mai bine, așa cum îți este firescul, să retragi fițuica asta de pe agonia. nu de alta, dar te lași prea descoperit și știu că sunt prin preajmă mulți care ar vrea să te îmbrățișeze cordial.

cu iubire veșnică,
VC

până acum doar ai reușit să ajungi cumva să pricepi promisiunea prezentului. deocamdată doar te-ai \"luptat\" cu George V și cu mine. însă umanitatea este mult prea plină, până aproape de divin, încât să încapă vreo sentință de capitulare. Cînd lupta cu tine nu-ți va mai aparține, abia atunci poate vei auzi clipa.

PS: desigur, o întrebare retorică: de ce oare \"luptă\"??!! ai de cucerit vreo esență de pe alte meleaguri??!! bag de seamă că funcționezi foarte bine în ecuația lui \"a avea\", dar dai semne evidente de alienare ființială.