stare

Interesantă compararea locului de unde a fost mușcat mărul, cu organul în sine, dar ce mi se pare și mai interesant e faptul că după ce s-a întâmplat ceea ce se întâmplase, fiindcă eu merg mai departe spre acel măr al izgonirii, aici nu e fuga, ci mai mult întoarcerea spre locul de unde ar veni mângâierea, nu apare deznădejdea...

Imaginile au o frumusețe aparte, poate datorită simplității versului, imaginea cearcănelor, duce spre acea stare de neliniște. Poziția omului pe verticală are o simbolistică putenică spre viață. Îmi place și versul de final: numai să mor…/ odată, cred că acel ,, dracului,, e un fel de răzvrătirea a faptului că trebuuie să se întâmple ceva, dar fără moarte nu poți să învi și atunci folosești acel cuvânt, pentru a întări. E doar o părere de cititor!

Ștefan, poemele tale au o liricitate aparte, cum este și poemul de față. Aici, îmi place nota ușor suprarealistă și legătura cauză-efect, conturată în așa fel încât să nu depășească anumite limite (cum ar fi în strofa finală forțarea ușoară a \"numai să mor/dracului/odată\").
De altfel, poemul ca întreg dă în final un pic spre spleen.

Bun

percep in mod ciudat in ultimile versuri o adevarata bucurie disimulata, data de metamorfoza simbolica a marului. poate din cauza precedentelor:
\"durerile
se făcuseră cârlige
și mă țineau agățat la soare\"
in care lumina, caldura, forta carligelor precum o siguranta puternica cum nu poti avea de multe ori in viata...imi spun: totul decurge cum e planuit.

maria, marul include si izgonirea si revenirea. cum bine ai vazut. iar strofa finala, chiar daca e putin brutala, isi are viata ei:). acel \'\'dracului\'\' echivaleaza cu \'\'Doamne de ce m-ai parasit!\'\'.
marius, chiar am tinut sa nu pun mult suprarealism in poezia asta. eu nu zic ca e fortare in final, eu zic ca este indrazneala:)
claudia, soarele are mereu in el ceva revigorant. poemul nu este unul pesimist.
mult va multumesc de citire si semne.

“Mărul mușcat” mă duce cu gândul la pomul cunoașterii din fructul căruia au mușcat Adam și Eva și au fost izgoniți din paradis.
Poezia conturează o stare aparte, în care sunt cuprinse “durerile făcute cârlige”, un soare lăuntric și un “Christ” încarnat în tine pentru ca, reînviind, să cunoști moartea.

...căci pe unul l-ai înfulecat tu, înfometat fiind prea tare de înviere. dar molfăitul tău poetic și aparent gratuit are totuși sonoritățile unei plictiseli. și speri că izgonirea (nu prea am priceput cine sau ce te izgonește, și de unde și către ce) te va salva de la plictis, urmând desigur să revii mai proaspăt și mai altfel pentru o altă distracție (revenirea).
dând semne evidente de nerăbdare să te izgonești (însă doar de dragul revenirii), îndrăznești să deranjezi ditamai Dumnezeul cu o smiorcăială de muribund optimist. N-ar fi fost mai omenesc să îl rogi amical pe divin: \"Doamne, nu-mi lua părăsirea, să te pot căuta!\".

PS: cât despre respirația poetică a stării tale, se pot reține vreme de vreo 5 minute câteva ghidușii. însă după aceea, și eu și mai ales tu le vom fi dat uitării (pentru simplul motiv că povestesc prea puțin despre noi).

razvan, dali a fost sursa:) multumesc de trecere
valentin, prin \'\'îndrăznești să deranjezi ditamai Dumnezeul cu o smiorcăială de muribund optimist\'\' observ ca te poticnesti in final. in alaturarea dracului cu Dumnezeu. rau faci. \'\'\"Doamne, nu-mi lua părăsirea, să te pot căuta!\" merge intr-un acatist, rugaciune. ceva de genul. eu cred ca as fi povestit foarte putin despre mine daca as fi folosit cuvintele tale.:) nu crezi?