Să nu mai fiu singur

hai sa fiu sincera si sa-ti spun ca m-am logat azi pe site pentru poezia ta, mai bine zis pentru partea a doua, strofele 3 si 4, (la prima n-am priceput de ce subsolul blocului 127C si de ce dinel, dar asta deja nu are prea mare relevanta, pentru ca nu sunt decat un cititor fara pretentii de topometru). Glumesc pe jumatate, ma iarta.
Revin la strofele acelea intens conturate, ba chiar greu conturate, lasand senzatia unui desen al marginilor de rana urata, proaspata sangeranda, pentru ca zilele astea am tot trait cu senzatia de mana prinsa in brusc si violent in usa. Numai ca in locul mainii era ceva cu iz de suflet.

azi nu mai esti singur...

Subsolul unui bloc poate fi, uneori, salvarea unor copii ai străzii, mîna pe care le-o întinde Divinitatea, înaintea celor de la Primărie.
Daniela, poezia e uneori și spectacol, dar și o viziune a creatorului despre o irealitate imediată.
Astfel, prima parte a textului ascunde, dacă vrei, ceva dramatism. A doua, doar încearcă să poetizeze acea irealitate.
Microbiștii știu că Dinel Staicu, în campanie electorală fiind, a aruncat cu bani și tricouri alb-albastre înspre mulțimea (pestriță) de cetățeni ai cartierului craiovean Katanga (Craiovița-Nouă, numit).
Oamenii sărmani, aproape isterizați, se călcau în picioare să prindă o bancnotă de 50 000 sau un tricou cu \"Votați-l pe Dinel\".
A fost un tablou memorabil, aproape halucinant...
Dar, cu toate astea, trebuie să ne ferim să devenim patetici.

Radu, ca unul care, în copilărie, a dormit de multe ori prin săli de așteptare, pe bănci, prin parcuri, percep altfel sentimentul de solidaritate umană...
Așa e, azi nu mai sînt singur...am cîțiva prieteni.

O viata traita in mizerie a copiilor abandonati de parinti nemernici si adultilor care s-au nascut sau au ajuns saraci, va fi intotdeauna o \"rana urata,proaspat sangeranda\"( cum spune Daniela Bordeianu)pe fata societatii umane, nu numai a noastre ci si a celei de pe tot globul pamantesc.

\"numai să-i impresionez că încă sînt viu,
să-i conving să nu treacă mai departe fără să mă scuipe
(și scuipatul e o formă de iubire),
să-i țin aproape, să-mi țină de cald în noaptea asta.
Să nu mai fiu singur.\"- acceptarea umilintelor nesfarsite doar pentru a fi bagat in seama,pentru a nu mai fi singur este definitorie pentru toti necajitii soartei.Sper ca nu am gresit.Cu respect, Anne-Marie.

AnMar, uneori, loviturile pe care ni le dă soarta au menirea de a ne pune credința la încercare, de a ne întări sufletește.
Toți acești nefericiți semeni, a căror prezență printre noi deranjează, produce oarece silă, sînt poate un semn trimis de undeva, de care trebuie să ținem seama.
Mulțumesc de trecere și compasiune.

Mie nu-mi provoaca niciodata sila pentru ca stiu ca ei nu au nici o vina.Si mai stiu ca in fiecare dintre ei zace o piatra pretioasa ce asteapta sa fie slefuita si redescoperita.Putem descoperi valori infinite in ei.Majoritatea sunt oameni minunati.Cu prietenie,anne-Marie

azi esti singur ca in fiecare zi a vietii tale (mai ales azi). nu ai prieteni ei te au pe tine. soarta (cruda) nu te loveste, e indiferenta, sa zicem ca nu exista asa ceva. sa nu percepem nimic, totusi, sa asteptam sfarsitul intr-o gara sau altundeva ... cat despre poezie, mi-a placut (putin)!?

Toți sîntem singuri, Dorin, în fiecare zi a vieții noastre!
Numai că ne place să ne amăgim că nu e adevărat...

Mi-a placut mult poemul tau, cu precadere imaginea scuipatului ca forma de iubire.Filonul baudelaire-ian e dublat de o capacitate remarcabila de a crea imagini.
Dar singuri in fiecare zi nu suntem.Poate de-aia exista Dumnezeu.

Răzvan eu scriu despre oameni nefericiți, pe care nu-mi permit/nu reușesc să-i modelez. Le urmăresc doar involuția.
Îi las să-l descopere singuri pe Dumnezeu.Dar ei sînt mereu grăbiți să trăiască totul, orice, pînă la ultimele consecințe. Ți-aș zice parafrazînd pe cineva: Dumnezeu nu există dacă n-ai timp să crezi în el!
Mulțumesc de trecere și sugestie.

Dumnezeu ne lasa singuri pentru a-L auzi mai bine. La inceput, singuratatea este foarte zgomotoasa. Auzim partea galagioasa a simturilor noastre si avem impresia ca viata este acea agitatie browniana. Cu timpul, linistea si pacea ne aduc in armonie cu universul, pana la rezonanta.
Te felicit (si) pentru acest remarcabil text, dar mentionez ca te citesc in mod constant.
Iti fac propunerea sa ma contactezi pe adresa Angela.Furtuna@gmail.com, pentru a initia o colaborare pentru revista Hyperion.

Mult succes si la multe texte de calitate,
Angela Furtuna

Un (a)numit loc, un (a)numit timp, (a)numiti oameni. Iata ce-mi place la poemele tale, (re)gasesc totdeauna in ele zgomotul unei singuratati bine definite. Si pe Dumnezeu pe undeva, pe acolo.

Mulțumesc pentru mesajul tău binevoitor, care începe cu două versuri grele, dragă Angela Furtună!
Dumnezeu ne lasă singuri pentru a-L auzi mai bine.
La inceput, singuratatea este foarte zgomotoasă...
Văd că nu renunți la poezie nici cînd faci critică literară.
Și eu, din umbră, îți urmăresc producțiile literare.
Dacă ne-am cunoaște, unii te-ar bănui că această critică e una afectivă!

M-ai citit bine, Geta.
Locuiesc o singurătate bine definită. Am trasat-o cu compasul. În fiecare zi cu un pas mai mic...

un oltean nu s-a simtit singur niciodata, el peste tot unde supravietuieste, de trait cu adevarat doar acasa in Oltenia, saraca, acum inundata se simte...deci voi veni acasa, sa vorbim despre \"acasa\" te salutez..versurile sunt memorabile pentru ca sunt \"adevarate\" te salutez

Știu pe unii care s-au săturat de România, dar știu și mai mulți care s-au săturat de Oltenia, Cătăline.
Singurătatea e o stare propice creației (pentru unii) sau numai bună pentru a-ți lua viața (pentru alții). Restul e tăcere...și tranziție.

Scenariul vieții mele este abandonul, nu numai scenariul acestui poem, dragă Bianca!
Mulțumesc pentru analiza făcută stărilor mele de pierzanie/rătăcire!
Chiar dacă ceea ce spun acum are o oarecare doză de patetism, totuși, o să-mi fie dor de unii autori de pe acest site!
Shalom!

e aproape insuportabil de brutal. la limita poeziei. e un poem despre o suferință animalică în mijlocul gregarității animalice. o mizerie aproape becketiană. și stelariană.

aceeași soartă o aveam dacă mă nășteam în sparta (sună a vers, dar nu vreau să fie). ca un făcut, ființele mai sensibile sînt eliminate cu brutalitate de pe eșicherul literar, meștere albinos.
eu, totdeauna, am fost un sensibil. am plîns și pentru morții altora, morții mă-sii de viață!
așa că...

gustul realitatii, amar, alteori prea acru, mirosul fetid al celor mai ascunse spaime, al celei mai crude realitati. o usa s-a deschis pentru o secunda catre o alta lume. si s-a inchis brusc la loc...


felicitari!

lipsit fiind de imaginație, încerc doar să transpun realitatea înconjurătoare
în cuvinte. problema e că nici cuvintele nu mai sînt ce-au fost...
mulțumesc de trecere și comentariu!
pe unde îți mai treci zilele?

ai un typo la inceput (tovarasii).
ma bucur ca am trecut pe aici sa citesc un poem bun. daca ce spui tu in privinta scuipatului e adevarat, atunci nu ne ramine nici un motiv sa ne ingrijoram: inseamna ca e iubire pe Pamint din abundenta fiindca...scuipat este peste tot, berechet!!

Buna regasit, Dorun! Prin aceeasi urbe proaspat trotu-arata. Mi-era dor de suflet si am reinodat prietenia cu poezie.ro, iertata-mi fie disparitia temporara. ...

da, de multe ori scriem pentru că ne e dor de suflet, fiind în căutarea sufletului pierdut.
un poet craiovean, ion maria, a propus acum cîțiva ani un nou curent literar: sufletismul. astfel, feciorelnicul și mult prea sensibilul ion m. își dorea un fel de răspuns poetic dat douămiismului, din cîte știu. dar nu mai știu și dacă sufletismul său, cumva desuet, a reușit ceva pe \'\'tabela de marcaj\'\'. oricum, nu cunosc ecouri, semnalări despre.