Magdalena Popa

Toamnă târzie. M-aștern și zac- sămânță plumburie. Deasupra- zări se arcuiesc, cu scrâșnet de înfruntă zodii, și-n ceas adânc, de ochi ferit, ogorul geme arcuit sub cornul

Visul mi-e plin de uși. Uși deschise, uși trântite cu putere, uși de lumină, uși de albastră contemplare, uși de ceață, uși de verde detașare. Visele mele sunt drumuri, drumuri ce

Dumnezeu m-a citit în Braille cu lungi degete de ploaie. Sub picioare, pietre-mi creșteau șlefuite-n urcare. copiii iși etalează pe chip sufletele- halvițe dulci cu gust de soare. În

mori în dimineața mea mori în ziua ce stă să vină în ziua sublimă a lui \"La fel niciodată\". pe nesimțite răsuflarea-ți pogoare pe piept se dizolve rănită aripa roșă de sânge deschide-se

Frumusețea stă în ochii privitorului. Poezia stă în sufletul cititorului. Poezia în sine e o stare. O stare rezonantă sau nu, asta de noi depinde. De clipă, de memorie, de vreme, de lucruri

Toamnă din nou. M-aș vrea lumină prelinsă pe trunchiuri ca o rașina chihlimbarie. Frunza, arzândă, scrâșnește-n șoaptă ușor plecată Trecerea însăși mă cerne lină

Noapte torida. Cad stele, Cad îngeri, Cad vise. Noapte toridă, golită de gânduri, găunoasă- ca o cochilie știrba din care melcul, plictisit, s-a dat gonit. Se tânguie lasciv

Incoruptibila, tacerea ta tolanita lasciv langa mine ma lasa rece. -E cineva acasa? ecouri lungi si balbaite, ecouri fracturate. Cand ai plecat? Cand te-ai dat dus prezentei

Iubite, cheama-ti sufletul aproape. vantul agonizeaza bezmetic Iubite, canta cocosii! E dimineata devreme, e inca miez de noapte? Iubite, canta cocosii si ninge pierdut. Sau

Valul nisipos și moale mă cuprinde-ncet, hipnotic de sub pleoapa dulce-amară de amurg ce mă-nconjoară. Ia-mă soare, Ia-mă Du-mă De ma fă să cânt, vioară, De m-amestecă cu seara, De ma

2 iunie 1995 timpul bate-n seara Ploua. Verde. Perdea sfisiata, continua, verde. Picaturi grele plesnesc obraji de frunze cu riset scurt. Iubesc. Acum. Esti undeva, in tren - personal-,

Apa grea a somnului mă poartă spre tine în lente volute. Marea respiră și crește dupa cum mă adun trupului tău dupa cum mă răsfir prin celulele tale- boabe pârguite de soare. Mă las

Văd ultima licornă dispărând. Mirarea ierbii o aud cum urcă în cerul roșu -ca o rană încă deschisă- sângerând. Aud cum cântă steaua de nevăzut, văzută cum tremură-nserarea în dulce

Ca o flacără, Ca o limba de șarpe -ți fulgeră brațele-n noapte. Tu, despletito, Tu, cântec barbar, Tu, zicere de preot în altar, Tu, psalm damnat de sânge

Arcada lunii văduvită de lumină e tăcerea. Ceea ce nu vedem nu încetează să existe. Ceea ce nu-nțelegem nu putem iubi. Pentru-nțeles nu ne-ajută privirea. De-nteles nu e niciodata ușor.

Cremenea muntelui-i alba Gindului meu cruce Albastra-i doar floarea uscata Zvarlita-n rascruce. Prin cerul adinc, Eu trec in volute, Nimic inapoi sau \'nainte Calcinate-orizonturi,

Ocne de sare goale orbitele tale mă sorb. Nevăzutule, plinul din mine tresare foc pentru fluture amurg dănțuindu-se ape arzând În ocne de sare goală- golită în mantia umbrei

Trec prin vitralii și-mi îmbrac în uitare amintirile toate. Trec prin vitralii și mă-mbrac în culoare. Iau de la îngeri aura dolofană și de la sfinți figura prelung zâmbitoare, Trec