Dumnezeu m-a citit în Braille
cu lungi degete de ploaie.
Sub picioare, pietre-mi creșteau
șlefuite-n urcare.
copiii iși etalează pe chip sufletele-
halvițe dulci cu gust de soare.
În
Cremenea muntelui-i alba
Gindului meu cruce
Albastra-i doar floarea
uscata
Zvarlita-n rascruce.
Prin cerul adinc,
Eu trec in volute,
Nimic inapoi sau \'nainte
Calcinate-orizonturi,
Îm munți
Ceața coboară
Ca un ban de argint
În palma ruginită de seară
Pe culmi,
Turme se-așează
Hieroglifice semne
Rânduite în magic-albastre poeme.
Peste văi
rugul de soare
Arcada lunii văduvită de lumină
e tăcerea.
Ceea ce nu vedem nu încetează să existe.
Ceea ce nu-nțelegem nu putem iubi.
Pentru-nțeles nu ne-ajută privirea.
De-nteles nu e niciodata ușor.
Vine Toamna.
Pe trotuarele încinse,
mai intâi ca o boare,
mai apoi cu pas apăsat,
tocurile ei au răsucit pumnale
într-un spate înfierbântat.
Vine Toamna.
La TV
Se numără boboci,
se
Incoruptibila,
tacerea ta
tolanita lasciv
langa mine
ma lasa rece.
-E cineva acasa?
ecouri lungi si balbaite,
ecouri fracturate.
Cand ai plecat?
Cand te-ai dat dus
prezentei
Toamnă din nou.
M-aș vrea lumină
prelinsă pe trunchiuri
ca o rașina
chihlimbarie.
Frunza, arzândă, scrâșnește-n șoaptă
ușor plecată
Trecerea însăși mă cerne lină
Vin îngeri, spune
Lăsând capul în piept,
spre mine.
Pregătește-te.
Vin.
Și-n venire
te umplu de dumnezeire.
Vin îngeri, repet.
Și-n venire...
Mă pregătesc de
Frumusețea stă în ochii privitorului.
Poezia stă în sufletul cititorului.
Poezia în sine e o stare. O stare rezonantă sau nu, asta de noi depinde. De clipă, de memorie, de vreme, de lucruri
Ca o flacără,
Ca o limba de șarpe
-ți fulgeră brațele-n noapte.
Tu,
despletito,
Tu,
cântec barbar,
Tu,
zicere de preot
în altar,
Tu,
psalm damnat de sânge
Alb de alb.
Vânturare de îngeri
cu aripi calde și moi
degete sidefate pe cearcăne noi.
Ne cheamă Înaltul și-și cerne chemarea cu voce de viscol, domol.
Mișcătoare-i cărarea dinspre astăzi
mori în dimineața mea
mori în ziua ce stă să vină
în ziua sublimă a lui \"La fel niciodată\".
pe nesimțite răsuflarea-ți pogoare pe piept
se dizolve rănită
aripa roșă de sânge deschide-se
Piatra in apa.
Am uitat cine sunt,
cine esti,
mereu unul dupa altul,
unul intr-altul,
cercuri miscatoare,
miscate.
Stirniti de-o idee suntem,
de-un sentiment,
de coapta lumina
Visul mi-e plin de uși.
Uși deschise, uși trântite cu putere,
uși de lumină, uși de albastră contemplare,
uși de ceață, uși de verde detașare.
Visele mele sunt drumuri,
drumuri ce
Apa grea a somnului
mă poartă spre tine în lente volute.
Marea respiră și crește
dupa cum mă adun trupului tău
dupa cum mă răsfir prin celulele tale-
boabe pârguite de soare.
Mă las
Nimic mai dezirabil decât a fi melc.
Să ai mereu, oriunde, la îndemână, propriul refugiu. Locul sacru în care să te retragi de câte ori vrei. Cu sau fără motiv exterior ție. Să îți fi propriul
Ești femeia ce trece,
femeia ce duce
pe talpă
mirarea cărării.
Sufletu-n clopote
pe-nfundate se leagănă;
înclinat si lasciv
orizontu-ațipește,
Mă întreb în lumină
ce înger se
Îngere,
vopsită cu aripi oglindă
nu mă mai strînge-ntre coaste.
pe buza pamântului, lasă-mă
să-mi aprind flacăra gândului.
Închide fereastra cerului,
trântește-o cu putere,
să nu devin
Văd ultima licornă dispărând.
Mirarea ierbii o aud cum urcă
în cerul roșu -ca o rană
încă
deschisă-
sângerând.
Aud cum cântă steaua
de nevăzut, văzută
cum tremură-nserarea
în dulce
Noapte torida.
Cad stele,
Cad îngeri,
Cad vise.
Noapte toridă,
golită de gânduri,
găunoasă- ca o cochilie știrba din care melcul,
plictisit,
s-a dat gonit.
Se tânguie lasciv
MP