teodor dume, durerea din spatele cărnii. o nouă carte

durerea din spatele cărnii, o nouă carte semnată teodor dume cartea are 116 pagini și a
prefața Ionuț Caragea
redactor, Mioara Băluță
desene interior, Florica Berinde Albu
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
DUME,TEODOR
Durerea din spatele cărnii/Teodor Dume / Iași:PIM, 2017
ISBN 978-606-13-3532-9
821.135.1


Drumul către nemurire

Durerea este o temă frecvent întâlnită în opera poetică și aforistică a scriitorului Teodor Dume. Dar această durere nu înrobește, ci este „o durere din care se va naște o altă viață”, „o durere care te învață cum să învingi moartea”. Cu alte cuvinte, durerea devine o treaptă către eul transcendental, nemuritor. Poetul tratează poezia cu respect și responsabilitate, aceasta fiind pentru el o adevărată cale spirituală. Chiar dacă inițierea nu a fost deloc ușoară și încercările vieții l-au aruncat, uneori, în abisuri incognoscibile, el a ales să meargă până la capăt. Durerea a fost marele său maestru, frăgezindu-i inima și sufletul, iar dragostea l-a salvat de la aneantizare și i-a transformat viața într-un miracol. Poetul ne mărturisește în acest sens că „durerea înfiptă între coaste / îmi grăbește răspunsul / pregătit sub limbă”, nefiind sigur „câtă tristețe poate fi / în firea lucrurilor”. Și totuși este conștient că are „nevoie de liniște / puțină durere / maturitate / și crez”.
Să analizăm, după mărturisirea de mai sus, care au fost pașii pe această cale spirituală și artistică. Prima oară, poetul a căutat „Adevărul din cuvinte” (editura Litera, 1984), dar pentru o căutare atât de profundă avea nevoie de un „Strigăt din copilărie” (editura Dinastic, 1995). „Moartea, un fluture alb” (editura PIM, 2015), i-a dat ocol de atâtea ori, fascinându-l cu frumusețea ei metamorfică, dar poetul, încă trăitor pe această lume, dator iubirii eterne, dar și amintirilor care zidesc uneori iluzii pe retina ochiului lăuntric, a cerut „Azil într-o cicatrice” (editura PIM, 2015). De aici, privind lumea prin „Vitralii pe un interior scorojit” (editura PIM, 2016), a continuat să scrijelească hârtia analizând „Durerea din spatele cărnii” (editura PIM, 2017).
Totodată, trebuie spus că poetul a avut și o călăuzire umană pe drumul cuvintelor, Gheorghe Grigurcu fiind cel care a semnat prefețele primelor sale trei volume. Girul marelui critic nu l-a împiedicat să rămână o fire modestă și să se dedice cu pasiune și devotament scrisului. Poate doar răbdarea i-a dat unele bătăi de cap, deoarece el nu este genul de poet care să aștepte răspunsuri, mai ales atunci când „liniștea sufocă privirile” sau când îl frământă gândul senectuții. Tocmai de aceea, s-a comportat uneori ca un copil care „agită cerul și plânge”, singura diferență dintre copil și adult fiind „doar o tăcere”.
Necunoașterea marilor adevăruri l-a făcut să se simtă părăsit de divinitate și să se refugieze „printre resturi, singurul loc de care moartea nu știe”, adică în locul în care a locuit cândva o femeie. Și totuși, din inima poetului a izvorât neîncetat fluviul iubirii, dar și el a fost habitatul unui pește Piranha. Acest pește nu a îndeplinit dorințe, precum peștișorul de aur, dar prin mușcăturile lui mici și devoratoare, a spus cuceritor: „învață din tristeți iubește absent / șterge cu șervețelul orice urmă de atingere / și calcă pe durere ca moartea pe lut”. Superbe aceste povețe care ne îndeamnă să mergem mai departe, indiferent de suferința prin care trecem.
Poetul devine „colecționarul de răni”, presupunând că „nu toți oamenii locuiesc în Dumnezeu”, dar tot el simte cum „ceva se mișcă în ritmul unor bătăi de inimă”. Poezia sa, în ciuda durerilor, absențelor și părerilor de rău, e plină de vivacitate și are o muzicalitate aparte. Într-un punct ce pare a fi „terminal”, Teodor Dume ne avertizează că „unele suferințe / au ieșit din matcă / tăcere / curând voi ieși și eu”. Această „plecare cu reîntoarcere imposibilă” este durerea cea mai teribilă din spatele cărnii. Dar chiar și această durere are un remediu care constă în înveșnicirea clipelor cele mai frumoase prin poezie. Iar cei care vor citi această poezie, vor deveni, la rândul lor, nemuritori.

Ionuț Caragea
28 noiembrie 2016, Oradea

Durerea din spatele cărnii - 1 - Cel mai greu e să aștepți spunându-ți mereu nu vine e ca și cum durerea urcată până la dinți încetează în fața dentistului dar încă strigi nu te aude nimeni gura miroase a mentă de fapt e reluarea de dimineață de care rareori vrei să știi liniștea sufocă privirile (singurul lucru de care mi-e frică și-l văd ca pe o nesupunere) telefonul sună durerea înfiptă între coaste îmi grăbește răspunsul pregătit sub limbă alo... greșeală rămân fără grai durerea devine insuportabilă timpul se bâlbâie prin vene încă rătăcit printre șuvițe de vis deschid ochii și întreb de ce atâta noapte... scurgerea timpului e cumplită respir adânc și mă prefac că nu s-a întâmplat nimic mă ridic și încerc să pășesc mersul mă taie de mijloc am impresia că mă înghite un gol tresar mai iau o doză de aer îmi mângâi fruntea opărită de sudoare și tac nu-mi vine în minte nimic durerea se aciuiește în carne trebuie să mai aștept... devin nesigur între mine și lucruri se leagă o prietenie parcă ar fi ultima... * O altă ipostază (mamei plecată în lumea fără timp) Copilul din mine agită cerul și plânge cu mâinile lui desenează pe cer un Dumnezeu tânăr există o relație între ei de parcă s-ar ști de undeva iată îi spune copilul ți-am desenat un măr jumătatea cea mare ți-o dau ție cealaltă o păstrez pentru mama să-i spui lucrul ăsta și să-i mai spui că tata s-a dus într-o dimineață devreme în pădure după vreascuri și nu s-a mai întors hornul de la casă a căzut peste iedera urcată până la cer cireșii au privirile pline cu flori poarta se zgâlțâie în balamaua ruptă de anul trecut duminică bătrânele satului cu mâinile scorojite de vreme au îngenuncheat lângă altar clopotul a bătut în dungă s-a dus și mătușa... anul ăsta nu vom împodobi bradul să-i spui că răsăritul caută pământul și-l țin aproape de piept pentru ziua în care ne vom întâlni... să-i spui și asta înlăuntrul meu se face târziu contaminez spațiul dintre mine și cer nu mai pot rămâne aici nu mai pot privi îndărătul zilei ochii mei sunt plecați să caute înțelesuri cerul e cusut pe la margini cu lacrimi împing durerea printre rugăminți și aștept...