Urme pe ani

Uităm să mai fim oameni..într-adevăr , uitam să mai credem în propiile noastre puteri, ne îndepărtăm de credință, de noi, ca specie umană. altceva ne reprezintă acum; puterea , banul, ura, lașitatea, dușmania, necredința în Dumnezeu. totul devine gol și rece. la sfârșit de drum, căindu-ne, căutăm pioșenia , calea pentru iertarea fărădelegilor noastre. El, iubitor, ne iartă...sau poate nu!..
Poezie ta este profundă și atât de expresivistă. Plăcut..
Cu stimă și respect,
Radun.

asa te-as caracteriza, Theo...credinta ne desfiinteaza ultima farama de umanitate care mai zvacneste in noi. In credinta nu mai suntem oameni...muscam din cuvantul rugaciunii ca niste oameni flamanzi pe la porti inchise.

Poezia ta are duhul credintei care ia drumul intoarcerii dar si carnea poetului framantat de frumos care esti.
Te felicit cu multa simpatie.
Valeriu.

uităm să mai fim oameni
și atunci dăm fuga în credință

m-am oprit doar asupra inceputului fiindca nu stiu ce anume ai vrut sa spui aici, dar din punct de vedere logic, interpretarea ar fi cam asa:

este vorba de o implicatie adica (daca) uitam sa fim oameni, atunci ne refugiem in credinta, ceea ce realistic vorbind este inconsistent, adica este perfect adevarat si de necontestat ca doar oamenilor le apartine credinta.

pe de alta parte prind sensul metaforic si inteleg implicatia altfel. daca nu mai suntem oameni, daca ne renegam propria calitate de a fi umani, singura salvare ar fi iertarea divina, care e pentru toti pacatosii, ceea ce mie imi suna complet amoral, adica atat timp cat exista dumnezeu ne putem justifica toate crimele. restul poeziei e si mai ambiguu, insa cred ca mesajul tau vrea sa fie unul pozitiv, de aceea cred ca ar trebui sa reiei nitel poezia si sa refaci macar partea finala ca sa reiasa un mesaj coerent, si anume ca nu credinta ne inapoiaza calitatea de oameni, ci iubirea sau impacarea de sine.
imi cer scuze pentru interventie dar o consider necesara, fara a dori sa fiu rautacios.

cu respect,
batranutragator

da, credința e ultima clipă savurată înaintea călăului, aci de față...timpul. Cred că bine am conturat relația păcat-iertare, iar iertarea vine prin credință.Motivația păcatului, indiferent de forma lui, este fuga în credință, așa cum reiese din poem. Când dăm fuga în credință? Atunci când uităm să mai fim oameni, adică atunci când păcătuim cu voie sau fără. Al doilea vers ,deși clar, să nu se înțeleagă că e o substituire și umanul dispare...
Cu mulțimiri pentru trecere și semn
Cu sinceritate,
Teodor Dume,

pentru trecere și modul în care ați făcut analiza pe text. Sunt convins că acest comentariu a fost făcut corect și uman, cinstit și fără tentă de ironie sau răutatea. Vă mulțumesc de atenția dată mie șipoemului. Aveți dreptate, mesajul meu din text se vrea unul pozitiv.Sigur că unghiul din care am privit momentul păcat-iertare (credință)poate fi văzut sub altă formă care mie posibil să nu-mi fie reușit întocmai cum mi-am dorit.În primele două versuri m-am referit la omul care greșind uită să mai fie om, nu am vrut să mă gândesc expre la latura lui umană, ci mai de grabă la păcatulsăvârșit deși e uman să greșești și atunci dăm fuga în credință moment salvator de final întru iertare, și iarăși păcătuim și tot așa...
Finalul poemului arată, din unghiul meu,echilibrul dintre păcat și credință.păcătuim ziua și noaptea o privghem cu rugăciuni întru iertare...
Vă mulțumesc încă odată și eu îmi cer scuze pentru eventualele interpretări.
Cu toată sinceritatea,
Teodor Dume,