ultima pagină, nescrisă

poezie de dragoste...dragoste de sine, dragoste de dumnezeu, dragoste de bunica, de tatăl? nu sunt sarcastic doar nu-mi dau seama. plus, mi se pare absolut neinspirată - nevoind să folosesc alt cuvânt - expresia /își etala sudoarea/.
altfel, o poezie amintire plină de locurile comune pe care coborârea în astfel de zone le asumă.
o seară bună.

gabriel tudorie,
dragostea de sine de dumnezeu, de bunica, de tot ceea ce ne înconjoară face parte din noi, din clipa existenței fără de care nu am fi ceea ce suntem.
încadrarea?
dragostea să NU o înțelegem doar ca pe un sentiment care se referă strict la o relație între două persoane de sex opus.
privește acest text din mai multe unghiuri și vei găsi răspunsul.

nu o voi explica în acest moment.


mulțumesc frumos pentru trecere și sinceritate,


ps:
vorbeai despre locurile comune.
da, locurile comune mă reprezintă și ne reprezintă pe toți într-o mai mică sau mai mare măsură.
fără acele locuri comune viața din noi ar fi aridă...

toată poezia este, la o adică, de dragoste. nu gândeam deci a limita acestă stare doar le prezența concretă sau imaginară a unei singure persoane. consider însă că această poezie n-ar fi avut nici de pierdut nici de câștigat daca era trecută pur și simplu ca poezie nu poezie de... . încadrările, în genere, mi se par ca niște semne de circulație pe drumuri pe care nu trece niciodată nimeni - limitează și delimitează nimic de nimic. ceea ce este, este, vorba cântecului.
în ceea ce privește locurile comune, nu vă contrazic în nici un fel.
voi reciti acest text cu ochii de mâine.

Îmi place filmul, rulează într-o oglindă retrovizoare a vieții. Nostalgie și expresivitate. /Mi-e dor... de ploaia care vindeca dealurile triste/, un vers excepțional. Cine o fi dealul trist, cine o fi ploaia? De fapt eu interpretez acest poem ca fiind o expresie a întoarcerii la Dumnezeu, un fel de căință a fiului risipitor. Noi nu mai știm să ne bucurăm de lucrurile simple, de lucrurile curate, de adevăr. Nu mai știm să mai trăim, decât să claxonăm în trafic... Nici măcar să urâm nu mai știm... Mi-a plăcut frământarea din fiecare vers și mai ales curajul ultimei strofe.

pentru popasul din pagina mea

costin tănăsescu ștefănești,
ca de obicei un oaspete drag care știe să privească în adâncul cuvâtului dându-i înțeșes și trebuință mesajului.
da, totul e o scanare a unor clipe din trecerea prin ani, îndeosebi aceea trecere curată prin copilărie. oare cine nuși aduce aminte de casa bunicii? oare cine nu-și aduce aminte de anii aceea scurși prin noi ca printr-o bucurie a sufletului?
desigur că da, curajul vine în ultima clipă. și ne dor de ea ca de o copilărie...
tare mulțumesc.
e o bucurie de suflet fiecare trecere care-mi înțelege neputiința ființei dar și curajul clipei de final

multă stimă,


gabriel tudorie,
mă bucură mult revenirea pe textul meu cu atât mai mult cu cât înțeleg nedumerirea încadrării textului.
de fapt nici că ar conta încadrarea sau locul textului. pentru mine înseamnă foarte mult rezonanța și sinceritatea trecerii.
te invit ca pe un oaspete bun și cu alte ocazii.


cu sinceritate,
t. dume,

Acelasi Teo Dume prins in dragostea eterna, cu toate dragostele pe care le implica, un discurs simplu (nu simplist) dar penetrant, alunecand intre viata si moarte, intre deagostea profana si cea divina, mie nu mi se pare deloc neinspirata, poezia are respiratia proprie, subtila si profunda...

eugen pohontu,
drag de trecerea ta.
bă bucur de fiecare dată când un cititor îmi pătrunde în cuvânt și îi înțelege rostul.
și da, eugene. fiecare privește din unghiul său și recepționează ceea ce vrea sau crede că vrea.
spuneam cândva că același lucru privit de cître trei indivizi din trei unghiuri diferite este văzut diferit. unii privesc așa cum știu și înțeleg cum pot. asta referitor la ceea ce spuneai despre faptul că ție nu ție se pare neinspirată poezia.

mulțam tare fain.
te mai aștept