sfârșit de pagină

Nu-mi sună prea bine versul doi, înțeleg ce vrei să spui dar aș găsi altă formulare în rest ce pot spune doar:

îmi aud numele strigat de bunii mei
e ca un fior ce mă străbate
apa botezului se prelinge peste trupu-mi
ca o mantie acoperindu-mi goliciunea

nu departe
ea îmi pregătește somnul
ca o trecere
peste timpul ce s-a oprit
în mine!

moartea \"trăiește ca o femeie
în mijlocul lucrurilor...\"
da, din nou un text bun, se pare că inspirația vine prin luna lui mai... :) Mi-a plăcut acest drum înapoi, coborârea (sau mai bine spus urcarea)către acel nume de botez, dorința de a mângâia tălpile copilului de atunci și trecerea bruscă la azi, asumarea timpului care arată o realitate din care nimic nu ne poate scoate... Cu plăcerea lecturii

alex

\"azi nu mă strigă nimeni
moartea mi-a dozat sufletul
și consumă o tabletă pe zi\"
Versuri care dau o mare profunzime poemului. Parcă ai exista undeva la marginea timpului cu singurătatea marginalizată. Versurile de final pun o concluzie neașteptată, resemnată și produc o bucurie cititorului. Ioan Barb.

M-am oprit la primele versuri, pentru că sunt un strigăt de abandon și au un aer familiar că nu am rezistat să nu le recitesc:

mi-am împărțit până și respirația
ca un gest să mai pot trece
prin copilărie
doar o singură dată
să mă strig pe numele de botez

azi nu mă strigă nimeni

Ultimele versuri parcă sunt o maximă:

timpul oprit în mine arată
ceea ce sunt
și nu ceea ce am fost

mare adevăr aici.

Am citit cu drag,
Mihaela

mulțumesc, maria,
e un mare astâmpăr să te știu aici.

alex,
bine punctat. mulțumesc mult

cu aceași sinceritate,
teodor dume,

mulțumesc petru trecere și semn. vă invit cu drag și altădată

cu sinceritate,
teodor dume,