Cireșii albi

mi-e greu foarte greu să înțeleg de ce bunica mea își cârpea spăcelu sâmbăta cu acul de opinci și acela împrumutat de la vecina de peste drum când în șifonierul din camera mare atârna încă unul nou-nouț îmi amintesc doar că o singură dată am văzut-o îmbrăcată în culoarea pământului în sâmbăta Floriilor când și-a rujat zâmbetul cu un cărbune ce mirosea a cireș pășea apăsat pe durere în urma carului cu patru boi care-l ducea pe bunicu aș fi vrut ca lumea să zâmbească sau să se prefacă măcar ca în amiezile de duminica din fața bisericii când se îmbrățișa și-i săruta mâna părintelui dar n-a fost să fie așa... ploua ploua cu bulbuci o liniște nisipoasă se așeza între noi în definitiv pentru mine nu însemna nimic mi-am răsturnat privirea pe o parte și-am înhămat un zâmbet deghizat în durere am alergat printre cireșii albi răspândiți până dincolo de marginea satului de o parte și alta a drumului ticsit cu umbrele negre dar bunica nu avea încredere în umbrele cu toate că era frig și ploua aș mai fi stat printre cireșii albi dar liniștea roasă de un lătrat zburătorit mai păstra mirosul din urma mortului bunica tăcea și mă privea insistent dintre gânduri și-și pipăia spăcelu ud, - singurele ei lucruri rămase din toată ființa... și totuși mi-e greu foarte greu să înțeleg de ce...