Moartea, un fluture alb

"moartea este tot ceea ce nu suntem noi", (Sorin Cerin) vine din umbră și mușcă din marginea urmelor așa îmi amintesc moartea lui tata iarna ieșise din drepturi tata mă ținea strâns de mână ca și când ar fi fost ultima atingere rece ca un fel de liniște dimineața mult prea dimineață prin care oamenii trec urcă și coboară ca într-un autobuz de transport local ajuns la capăt de linie de fapt fiecare are propria liniște a lui tata arăta ca un cadavru nu că aș fi vrut să vorbesc urât despre tata dar motivul cuvântului meu era disperarea... acum îmi dau seama cum arăta la ora în care liniștea lui ca o cremă hidratantă se întindea înspre ochi... pielea îi mirosea a fum stăteam unul lângă altul și ne priveam zâmbetul arcuit între buze dăruit doar seara la culcare părea trist și nu vorbea niciodată despre nimicuri trăia într-o lume numai a lui până în seara în care conspirativ îmi trase cu ochiul (sub care parcă șerpuia un drum) ascultă, mi-a zis așează-ți capul pe pernă și privește fluturele acela alb care mănâncă lumina din lampă până adormi eu o să arunc o privire în spatele ferestrei să văd dacă mai plouă că tare e-nfundat înspre apus... și-am adormit dimineața aerul călduț îmi înfășura trupul ascuns între palme simțeam o stare de sufocare și teamă am deschis geamul și m-am uitat dincolo gardul o femeie întindea o cămașă pe gard ceva mai încolo două ciori strângeau între aripi depărtarea poate neputința din mine nu m-a lăsat să mă uit prea mult m-am ghemuit lângă patul lui tata am închis ochii și l-am strigat... undeva în copilul din mine zbura un fluture alb lăsând o dâră un fel de drum pe care oamenii plecau... îmi părea cel mai trist lucru aș fi vrut să strig dar pentru că acolo erau prea multe umbre și locul devenea tot mai strâmt fluturele o zbughi înspre lumină abia atunci am văzut păsările negre ciugulind din marginea soarelui... de dincolo pătrundea mult frig... "mă afund în nesfîrșirea morții de dinainte de naștere, și vreau să întreb Neînțelesul de ce ne-am născut? și dacă murim uitînd totul înseamnă că nici viața aceasta nu există",( Sorin Cerin)