Țenche Mircea

Strada doarme udă acum, Poți să-i spui ce vrei să uiți. Trotuarul chiar visează Doi motani, chiar și acum... Ți-amintești de ploaia caldă? Tu zâmbeai fără să știi. Stelele cădeau la fel Iar eu

Din cauza mea prea multe perle Vor sta pe rafturi nevândute. Le adresez azi un discurs Dar doar din semne, ele-s mute... Motociclete, veverițe, un taragot Și-o babă nebună, Se-ndreaptă toți

Am rupt un diamant în două Și am spus lumii un secret... În camera plină de iarbă Am aprins o lumânare Focul arde, fără lacrimi Am început să înțeleg pământul... Cailor le place să se

Să cauți cuțite în nisip E prea bizar și prea absurd, Dar poarte sensul s-a pierdut, Atunci când roua n-a căzut. Visez o mare ce nu este, Vapoare pline de urși arctici, Piețe negre și

Sunt un naiv ce nu citește note Și nici nu are portativ. În frunze caut răspunsuri despre toate Și pentru vise caut motiv. Drumuri se pierd în trotuare goale, Cu amintiri din vremurile cu

În fiecare an suntem mai aproape De locurile cu verdeață... Totuși mie îmi place mai mult albastrul Nu știu de ce mi se pare sincer. Dacă ai vedea doar roșu în fața ta Ai deveni puțin mai

A fost odată ca pe facebook O preatunată fată, Purta 37 la papuc Și nu zâmbea nearanjată. Avea o rochie de seară Ce se-ntindea până-n buric, Când i-ai vorbit tu prima oară Ea ți-a cerut una

Cândva mutam în parc nebunii Frunzele păreau să înțeleagă jocul meu, Pomii râdeau fără să-mi spună Iar câinii vagabonzi credeau în Dumnezeu. Speranța mea era regina cea neagră Căci nu era chip

Nu te caut în amintiri, Nici în jurnalele de știri. Tu caută-mă doar în reluări Și în canoane fără scări. Eu nu te vreau de dimineață Și nu îmi ești copac în viață, Tu cheamă-mă numai pe

Am auzit că pomii nu mor niciodată Deși oamenii sfârșesc mereu prin a-i ucide. Cenușa lor hrănește viața Și frunzele ajung pământ. Am căutat în magazine dar nu am găsit Pomi muritori, așa că am

Dac-ai veni și tu în parc Ar fi în viață mult mai simplu I-aș da lui Cupidon un arc Și-o floare să oprească timpul... De ce să vii? Nici eu nu știu. Poate pentru o cauză ce dispare, Aș vrea să

Cineva mi-a spus odată Că gheața poate locui în cuvinte. Eu nu am crezut absolut nimic Și m-am întors cu fața către soare... Știam că umbrele nu vor să vorbească, Ele se mulțumesc doar cu

Dacă tușești, să nu te ascunzi, Copacii nu știu să vomite. Îți place gri, aceeași noapte Și toate notele, zâmbesc. Nu cred, nu caut, te găsesc Albastru și mulțimi de frunze Aud, delirezi, foile

Lasă joaca, tu nu știi? Oamenii mari nu greșesc Visele mici, de copii Sunt departe, eu trăiesc... Zilele se scurg la vale Dealul meu e tot mai mic, Câinii rod doar oase goale Însă iarba, n-a

În fiecare zi așteptai o scrisoare Dar niciodată nu o citeai, Tu vroiai trandafirii în mare Eu măsuram linii de tramvai. Cu sunete sparte și spini Te-am regăsit în pădure, Acum visai doar la

Crucea de piatră s-a crăpat În locul ei e o statuie, Doar porumbeii au rămas Și s-au ținut de obicei. Statuia plânge doar când plouă Și-ar vrea din când în când umbrelă. Nu vede luna, dar tot

Dacă crezi să nu mă privești, Norii simt și vor spune mai departe Noi fugim, stele ard, Doar un Univers. Caii orbi, te vor asculta, o carte... Opt vieți am să pierd Să te caut, să te uit și

Dacă mâine nu va mai fi, Oare îți vei aminti? Era alb și albastru parcă Universul într-o barcă. Surâdeai fără motiv, Eu luasem laxativ... Mă temeam, tu nu știai Tremuram și nu

Pustiu, cine oare s-a simțit? Nu știu, nu-mi pasă, N-am nevoie de acasă! Poți să tai și să sugrumi Să visezi și să adormi, Eu rămân fără de nord Și vreau doar să număr pomi. Iubesc șoimii,

Vomiți. Sufletul e la locul lui, Cu fiecare pastilă luată Ești mai aproape de bine Dar știi că chimia e rece. Azi, gura ta spune multe lucruri trăznite Vrea să mă cucerească din nou. Eu nu