Tarniceri Aurelia

Rătăcit, prăfuit, încolțit și zdrobit, înșelat, alungat, blestemat și disperat, obosit, disprețuit, printre pietre prăbușit, sfărâmat, însângerat și de toți

Azi am deschis ochii și am înțeles ceea ce Tu îmi spuneai de atâta vreme. Sunt specială! Sunt deosebită! Și nu am o problemă de orgoliu sau de autosuficiență ci pur și simplu am început să înțeleg

Am văzut odată, la Discovery Chanal, un documentar despre dezastre naturale. Era vorba despre tornade. Îmi amintesc imaginile a ceea ce rămînea în urma trecerii unei astfel de furtuni: mașini

Am avut harul să trec pe la Cruce. Nici o cale nu duce la biruință dacă nu trece pe la Cruce. „Daca un grăunete de grâu cazut pe pământ, nu moare, nu aduce roadă. Dar dacă moare,

Te-am pierdut… Te-am pierdut pe vremea când încă nici nu mă gândeam la tine… Te-am pierdut… atunci când mi-am pierdut toate visele, pe care le adunasem în bolul meu de cristal… S-a spart… S-a

N-ai avut aripi niciodată, ca să zbori? Și nici în vis măcar, n-ai încercat? Nu ai simțit că-ți vine uneori Să te înalți spre cer, eliberat? Îmi este-atît de greu să te-ntâlnesc Acolo unde

Și mă iartă Doamne, Tată, că eu, boțul cel de lut îndrăznii să-ntreb olarul : “Pentru ce m-ai mai făcut?” Ce sunt eu? Pumn de tărână ce îl suflă vântu-n zare, doar un ciob de oală spartă,

Trupul mi-e tăiat în două, mi-este smuls și dus departe. Mi-a ramas doar jumătatea, care este-acum pe moarte. Smulsă-i carnea de pe mine; nici măcar nu curge sânge, Numai sufletul se zbate

Doamne, oare câte lacrimi trebuie să vărs pe roată? Câtă jale și suspine, pot durerea să mi-o scoată? Cât mai sunt lovit de Tine, framântat și până când Pumnul Tău plin de putere mă

“Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi și te frămînți tu, dar un singur lucru trebuiește. Maria și-a ales pertea cea bună, care nu i se va lua.” LUCA 10:41-42 N-ați auzit?

Câte drumuri un om ar avea de făcut Ca să-i fie păcatul iertat? Câte mări, câte valuri ar fi de trecut Ca să aibă un suflet curat? Câte jertfe pe-altare s-ar arde-n zadar, Să

Doamne, o vorbă bună-aș vrea s-aud, Un glas șoptit, o blândă mângâiere! Mi-e sufletul zdrobit de brațul crud Ce fruntea mi-o apasă cu putere. Tu Doamne știi povara ce

Unii spun că viața este o durere fără glas, Geamăt mut ce ne-nsoțește în cădere, pas cu pas. Alții spun că viața este o continuă-alergare. Cine nu ajunge-n frunte, pierde locul de onoare. Unii

Aș vrea să mă dezbrac de mine Până la ultimul veșmânt. Pe rând, le las să cadă pe podele Ca să descopăr că sub ele... Nu mai sânt! Și-aș vrea ca să-ncetez să mă mai caut, Căci m-am pierdut pe

Atunci când ne vom întâlni, Te voi recunoaște... Voi închide ochii și voi simți Mireasma florilor Din grădina sufletului tău. O cunosc atât de bine... Sunt florile pe care eu ți le-am