Tarniceri Aurelia

Sunt stropi ce-alunecă tiptil pe-obrazul supt al străzii... Lacrimi mari, tristeți adânci ale norilor de ploaie, uitate în noroaie... Izbesc pe-acoperișuri stropii grei și pe

„N-a fost nimic din ce-a putut sa fie si tot ce-a fost să fie, s-a sfârșit. Și nici nu va mai fi vre-o armonie, Ca-n vremea când ajunsem la zenit. Nimic din ce a fost, azi nu mai este, iar

Nu, nu vreau să-ți plac! Cu siguranță, nu-mi pasă de tine! Tremurul ființei mele atunci când mă uit în oglindă e doar o adiere a brizei... Doar e seară... ce-mi pasă de ochii tăi mă vor

Câte-odată încetez să mai visez... Îmi simt aripile frânte și pământul venind în picaj către mine... sau invers... și îmi amintesc de spusele cuiva: „Dacă vrei să nu ți se facă rău, privește

Timpul a devenit fluid și mi se pare că-mi lunecă prin vene, plumburiu. Hotarnic peste vreme mi-e tributul ce îl plătesc în cerul cenușiu. Mi-e frig. Fiori de ghiață-mi poartă pasul pe vechi

Firește că e înconjurată de mister, cum ar putea fi altfel, când a fost modelată din coapsa barbatului și a fost facută special pentru a-i fi ajutorul potrivit!!! Răspunsul se află în sufletul

Inima... este atât de disputată și de discutată... Inima te poate înalța pe piscurile nemuritoare ale iubirii și dintr-o dată te poate arunca, de la acea înalțime amețitoare, în abisul cel mai

E toamnă... iar vântul îmi bate prin sufletul plin de regrete... Tiptil, cenușiul îmi scoate gustul migdal, în sonete și printre vântoase răzbate... Treptat gândurile plouate se-apropie de

E noapte... Beznă, monotonă, Aripi de îngeri, Ferestre închise, Așteptare... Probleme... Un câine urlă bezmetic. Fără lună... Pași pe alee. Tomberoane

Religia-i o casa de carton Când dumnezeul tău e o himeră, Iar viața ta, castel din cărți de joc, Fragil balans în lumea efemeră. De spui că nu există Dumnezeu, Te amăgești, căci pentru

Mă-ntreabă vîntul cel hoinar, șoptind prin frunze de salcîm: \"de unde vin, mînat de doruri? cin\' m-a trimes pe-acest tărîm?\" Mă-ntreabă păsări călătoare, ce-și poartă zborul spre-alte

Trei cruci pe-un deal, pe Dealul Căpățînii. Pe ele-atîrnă-n frînghii strîns legați, Și țintuiți de brațe, în piroane, În crudă agonie, trei bărbați. Și pe toți trei, Pilat îi judecase. Toți

Eu știu că pot păși pe ape, când ochii mei privesc spre Tine.. Nu am puterea să înfrunt furtuna, nici să mă-mpotrivesc când valul vine... Dar nu mă uit la slaba mea făptură, la

Încă un pas pe Via Dolorosa... Genunchiul se îndoaie sub povară... Arsura unui bici..o lovitură... Cine spunea de cruce, că-i ușoară? Încă un pas...o rană...o durere... O lacrimă strivită

Aș vrea ca să te torn, mirifică licoare, în cupa vieții mele, deplin să te cuprind. Să-ți sorb în nări parfumul de cireși în floare, să-ți descifrez aroma de patimi clocotind. Și într-o

Suflet încremenit în alabastru, Surprins în zbor eteric, diafan, În ghiare de-antracit, fină montură, De mistic malachit și de profan. Pe canavaua albă, doar o pată, Pierdută-n simfonia de

La-nceput, atunci cînd Eva a-ntins mîna și a luat Fructul interzis de Domnul, tu Adame, unde-ai stat? N-ai primit-o-atunci în grijă, ca să-ți fie de-ajutor, Ca să nu mai simți în pieptu-ți, cum te

Primăvara asta toantă, Cu parfum de prospătură, Dă năvală peste mine, Răscolind păr, ochi și gură. Se însinue șăgalnic, Mi se vâră în sistem, Mă cuprinde-o astenie De îmi vine s-o

Cînd timpul se scurge și nu-l pot opri, Așa cum nisipu-n clepsidră se-adună, Revin amintiri care-au fost într-o zi, Ca inimii mele rănite, să-i spună: Trec zile de vară și-apoi frunze

Ploaia își plânge lacrimi pe obrazul meu Și-i simt în piept suspinele tăcute... Pe luciul apei se ridic-un abur... Tainice emanații a vieților trecute... Degete lungi și ude șoptit și le