Tarniceri Aurelia

m-ai citit o noapte-ntreagă culegând umbra din cuvinte, inima-ți voind s-aleagă leacul care să o dreagă, verbul care s-o alinte suntem în multe deopotrivă iubindu-ne în vers

Când m-am lăsat în cotul stâng, fereastră cu genele obloane peste timp, s-a smuls din pieptu-mi pasărea măiastră, călătorind spre vechiul anotimp în care tu erai… povestea noastră iar eu, mereu,

Iubita mea, vreau să te smulg din vremuri și timpului să i te fur napoi să te alcătuiesc din clipe - sfărmuri să mi te-alătur ca să fim iar noi când fruntea mi-o așez pe brațul serii cu gene

\"Cu pași de nisip am trecut prin cuptorul suspinelor, devenind... sticlă de Murano.\"

Tăcerea e răspunsul liniștii plecate să mă caute pe câmpiile Elizee, ecou al propriilor gânduri transformate în cai, herghelii frământând în copite apusul

E joi, zi de gunoi, mă trezesc zgomotele de tomberoane târșâite în stradă, mai târziu vor trece pe aici aurolacii să le răscolească în căutarea zilei de azi, îmi adun toate cioburile de

a venit... a venit toamna... plouă afară și-n suflet mi-e iar teamă de vântul ce îmi răscolește pustiul din mine, cenușa din jar mi-au roșit pe obraji codrii noștri sălbatici și pe

Eu încă te iubesc, iubito, rotund, profetic, interzis, și rătăcesc ca un proscris în spațiul meu, produs mimetic când mă prefac că mai exist mi te-ai insinuat iubito, ca o otravă în

Mai moare câte puțin pământul sub picioare plesnind în muguri crescuți pe dinăuntru rădăcini se înalță către cer căutându-și țărâna, doar spini rodul stingher al pribegiei îmi

Îți amintești de vremea cand eram doar noi în universul pustiit de clipe si ne iubeam printre aripe de ingeri uzi de-atâtea ploi timpul încremenise peste pleoape ce nu-ndrăzneau să mai

m-am plecat pe genunchi pentru-a culege cioburile viselor mele le adunam, unul câte unul căuș cât mai aproape de inimă nădăjduind ca bătăile ei să le readucă culoarea în obraji și

Am privit în oală... mintea-mi era goală nu găseam nici măcar o idee am căutat o cheie să descui cămara sufletului dar ușa era descuiată ce nevoie ciudată să intru și să

Þi-am schimbat numele crezând că de-ți voi spune întuneric nu-mi vei mai fi lumină dar razele tale, adânc în inimă-mi pătrund stalactite-ncremenite la cumpăna dintre vise

mi-e toamnă-n primăvara asta pe alei îmi curg frunzele rănite de verdele crud mugurii îmi pleznesc pe dinăuntru zadarnic izbind în coja crăpată mi-au plecat păsările, călătoarele iar

M-ai învățat să privesc zorii-n miez de noapte, văd razele soarelui de dincolo de nori, aud liniștea în mijlocul furtunii, deslușesc șoaptele tăcerii din cuvinte nerostite, pășesc pe cărări

Pășesc pe muchia timpului și-mi pare ciudat, asemeni unui semn de întrebare tăișul ca o lamă de cuțit tăind felii de ieri și azi, din infinit. La ce bun oare, când oricât ai tăia se pare că

Timpul, magmă revărsată peste marginile uitării, cuprinde-n brațele-i fierbinți, clipa o sărută cu buze de foc să-i dea viață, dar ea rămâne-ncremenită în lacrima de cleștar a amintirii.

Te privesc de dincolo de marginile începutului o lacrimă cade pe oglinda timpului care reflectă chipul tău mi-ai cerut ce-a fost mai greu să uit c-ai existat am plecat fără să privesc

Mi-e dragostea pesemne, alăută cu strunele tăceri și vorba mută și-oricât aș vrea să spun cât de fierbinte în inimă te-adun nu am cuvinte să te rostesc iubire... doar ochi-mi te

Știu, Dumnezeu e dragoste și cine-L are este cuprins în ea ca-n pântecul de mamă acolo nu e teamă nici judecată, disperare, nici lacrimi fiindca dragostea nu doare și totuși,

Apusuri sângerii își varsă lacrimile peste sufletul meu îl privesc și nu-mi dau seama... mă doare apusul sau neputința unui surâs schițat în colțul gurii stingher ce rece e

Într-o zi, m-am furișat tiptil în podul gândurilor mele. La lumina firavă a unor raze strecurate printre olane, priveam în jur la atâtea amintiri, prăfuite, uitate... Pe o scară, o

Pe alea amintirilor se scutură frunzele sufletului tău rămâi gol în fața mea fără cuvinte, privind în jos la rădăcinile uscate au rămas neudate de ploile mele ascunse în