Tarniceri Aurelia

Eu încă mai cred că binele există... încă mai cred în suflete curate... încă mai cred în adevăr... încă mai cred în iertare... încă mai cred în cuvânt și în oameni care sânt așa precum

Gem copacii peste sufletele pădurii căci vântul vrea să-i frângă dar nu știe gemetele lor sunt cuvintele vindecării înălțate puterii ce veșnic naște scrâșnește sec vântul blesteme din

mi-ai înghesuit sufletul intre doua clipe de mânie frângându-i petalele rănite, plâng lacrimi pe-obrazul tristeții, vamă a faptului că sunt iar timpul înțepenit între stele începe să

Cum poți opri în drumul ei săgeata când slobozit-a fost din coarda-ntinsă? Cum poți să prinzi în bolduri roșii norii, s-aduni în palme marea necuprinsă? Cum poți culege razele de lună, sau

Și-n lumea asta sufocată De-atâtea suflete ingrate, În care aeru-i mai scump Decât o sută de păcate, Mi-e umbra singurul prieten Ce încă nu m-a părăsit Și cutele adânci pe frunte Vădind că

Cand lacrimile ploii mi-au plâns pe obraji am știut că ți-e dor și că doare această depărtare iar când ți-am văzut ochii am știut că erau lacrimile tale pe care eu le plângeam de dorul tău

Sunt clipe înfipte în tălpile pașilor mei... semn că am trecut pe acolo... voiam să fi rămas... să ai curajul lui \"totdeauna\". Dar clipele au trecut asemeni lacrimilor ploii strecurate

De ce mă lași să plec când inima mi-e tristă Și-aripile-mi atârnă pe umeri, ca povară? Fantasmele tăcerii îmi tulbură privirea Și umbre-ntunecate vin de mă-nconjoară. De ce mă lași, în suflet

Atinge-mă iubitule...atinge-mă așa cum n-ai mai atins niciodată o femeie... atinge-mă cu tot sufletul tău, cu jarul ochilor tăi, cu răsuflarea-ți fierbinte... lasă-ți degetele să alunece

Îți șoptesc numele printre frunzele copacilor te chem, sufletul meu te cheamă îmi revărs apele printre stânci căutând sub fiecare piatră să te găsesc, sufletul meu te cauta alerg printre

Ochi de-abanos deschide noaptea printre pleoape esențe de santal si mosc si pin se-nalță unduind... șoptind cabale... e intâmplare... e destin... m-ai înălțat s-ating cu-aripa-mi,

În liniștea nopții ascult Balada lui Ciprian... să fie o vioară? imposibil! această tânguire înălțându-se în spirale fum de tămâie în candelă de-argint legănată de aripi ascultând,

A venit toamna și parcă răcoarea nopții m-a luat pe nepregătite încă mai simt în piele fierbințeala soarelui și-a sărutului tău... nu vreau să mă despart de ele... știi? soarele este în

Pe măsură ce înaintam pe cărările vieții, am învățat că ziua de ieri nu o mai poți întoarce înapoi și degeaba rămâi cu ochii pironiți pe ea a regret sau nostalgie. Nicicând nu o vei mai retrăi și

Pe-aripile de catifea ale nopții timpul brodează clipe încremenite în arcuiri, din argintul razelor de lună. Pe boltă doar visele mele, constelații nedescifrate, își murmură

Timpul a încremenit, vămuind clipa suspendată între două zbateri de pleoape, de puterea de-a trece pragul dintre „a fost” și „este” și astfel, momentul devine amintire... o ciudată

Ne-am întâlnit... Două furtuni călătorind prin vise tânjind după al dragostei liman cuib al iubirii interzise pe țărmul nostru ne plimbam ne răscoleam nisipul și timpul se oprise-n

La stâlpul infamiei i-e trupul legat, în carne frânghia pătrunde... veșmântul îi cade pe jos, sfâșiat, iar spatele-i gol, de durere-i brazdat, doar geamătul surd îi răspunde.... iar bicele

E atâta pace... în sufletul meu... căci ochii mei privesc spre Tine.... deși mă-nconjoară furtuna și norii sunt tot mai grei, Te privesc... și flori de tei îmi ningi printre pleoape... ești

Atunci când inima se frânge... din ea nu iese sânge... căci a încremenit într-o bătaie întreruptă... deșertăciune... este tot ce inima îmi spune... n-am s-o mai cred niciodată. Există

Din adâncul nopții negre când tenebre mă-nconjor, cu aripile frânte și genunchii înfipți în noroi, cu spaima în suflet și nici un ciot de care să m-agăț... ochii îmi ridic și privesc