zgomot albastru
adună în stomac
fântâni
de parcă țin sub coaste
luna plină
cândva
rupeai stele din cer
ca să-mi îndulceşti
cafeaua cu
stai şi priveşte inimă oarbă
cum pleoapa zorilor stropită cu sânge
se deschide ca o scoică aruncată la mal
zvâcnetul ei prevesteşte agonia
din
în fiecare vers
se rătăcesc deliberat
printre rânduri
uitarea lor
corolă de iris
sculptată în privirea
globului de porțelan
e ca şi visul plâns
oraşul ca un pitic neînfricat
aruncând săgeți de lumină în gura nopții
pasageri cu fețe ridate
purtându-şi gândul din stație în
stelele cad pe umerii tăi
fluturi de lumină te curg ca pe o toamnă târzie
în versuri te scriu tablou taciturn
pe inima mea desculță semi-nebună
între noi plouă surd
în zadar bat cu pumnii în
vântul seamănă cenușă pe cărările din sat
soarele și-a îngropat pistruii-n iarbă
păpădii amare lacrimi de copil
scrânciobul din curte scârțîie pustiu
din cer curg râuri râuri
aşteptarea
țese pânză cenuşie
peste plămânii de humă
gândul mut
paşte în câmp deschis
firele de lună
moartea
mă priveşte
azi ploaie sunt și ghemuri de furtună
miasma primăverii false
ce macină-ntre dinți petale de lalele istovite
ce proastă e cafeaua de cenușă
dincolo de geam din cearcăne-avortează zorii
mult
sălbateca inocență
se ascunde printre flori de liliac
adun în palme cioburi de timp
văd cum vii spre mine
zâmbeşti conspirativ
pâine caldă de la iepuri
aș culege numele tău dacă-aș putea
din picăturile de stele ce adapă setea de lumină
când cerul decojește lent apusul ca o portocală
dacă-aș putea candela neuitării aș aprinde
din nervul
ninge albastru ninge frenetic
și cerul parcă a coborât mai aproape
să-l sprijini pe umeri de-ncearcă să cadă
ce iute aleargă ce iute aleargă felinarele-n noapte
e delirul de a fi când demult nu
mi-e dor de tine
seară de seară apun ca o rană deschisă în câmp
mușc din tot ce e verde până la sevă
mă acopăr cu pleoapa de humă cochilie de melc
diminețile răsar mereu în altă parte decât în
brațe inerte sculptate tacit în calcar
pe tâmpla dreaptă nervuri încrustate
sunt anii ce-mi măsoară tristețea
când noaptea își deschide gura aspră de lut
retina îmi tresare spasmodic sub
cresc umbre de aripi
în flacăra nopții
de pare ca ulmii se-nchină
stele valsează-amețite
în albastrul grădinii
miroase a brad a gutuie
în odaia demult adormită
la geam luna cântă din corn
se
e miez de iarnă corbii
se scaldă în uitare
din case gârbovite
se-nalță fumegând
o rugă îndurare
ciclopii râd în barbă
și-și scutură mătreața
bătrână de pe cap
morminte profanate
par
coroanele de pomi strecoară
amurgul clandestin
norii în papuci de casă au coborât la cină
văzduhul împletește
în ritm de blues forțat
fulare moi din puf de păpădie
de după deal răsare luna
ninge
înveșmântate cu doliul albului
călugărițe miniaturale
violează solitudinea obsedantă a felinarului din fața blocului
amintirile mele s-au ghemuit într-un colț de fotoliu
ca o blană
aici și secundele sunt în carantină
patru locuri
o masca pe zi
două injecții
una procedură perfuzii
trei pastile
și convoiuri de medici
la geamul găurit de neputință
soarele își scarpină
mă plouă greu spre tine
toamna aceasta cu suflet de pădure
si degradeu de frunze
ce-n arcuri se agită
mai pipăi chipul șters
din evocări boeme
doar ochii tăi pălind
in galben pergament
și
Plouă ca în veacul de singurătate-a lui Marquez,
ceru-și înneacă angoasa în mine.
Cu degete putrede prinse-n noduli
chipul pocit mă strânge de gât,
scuipându-și saliva salină.
Iz de mucegai
\"Atâta liniște-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună...\" /L.Blaga/
e-atâta liniște în jur
că aud cum pulsează arterele nopții
și tainele lumii cum își sapă
sunt dimineți când te trezești o draperie indigo
și episoadele din viața ta
se ghemuiesc în coji de portocale
sunt dimineți când tăcerea de plumb
te apasă peste ambrasele scurte
și simți cum
“Vreau să te văd mireasă”,
mi-ai spus
și mi-am prins la gât bijuterie
cordonul meu ombilical semi-tăiat.
Îmi număr nopțile
mutilate de iluzii
ca un bastard,
de parcă mi-am vândut
dreptul la