stella grama

în fiecare vers se rătăcesc deliberat printre rânduri uitarea lor corolă de iris sculptată în privirea globului de porțelan e ca şi visul plâns senil flegmatic cerul poartă pată neagră

oraşul ca un pitic neînfricat aruncând săgeți de lumină în gura nopții pasageri cu fețe ridate purtându-şi gândul din stație în stație căpcăunul nesățios îşi leagănă în sincope burta desfăcută

stelele cad pe umerii tăi fluturi de lumină te curg ca pe o toamnă târzie în versuri te scriu tablou taciturn pe inima mea desculță semi-nebună între noi plouă surd în zadar bat cu pumnii în

vântul seamănă cenușă pe cărările din sat soarele și-a îngropat pistruii-n iarbă păpădii amare lacrimi de copil scrânciobul din curte scârțîie pustiu din cer curg râuri râuri

azi ploaie sunt și ghemuri de furtună miasma primăverii false ce macină-ntre dinți petale de lalele istovite ce proastă e cafeaua de cenușă dincolo de geam din cearcăne-avortează zorii mult

sălbateca inocență se ascunde printre flori de liliac adun în palme cioburi de timp văd cum vii spre mine zâmbeşti conspirativ pâine caldă de la iepuri şi salam dietetic mirosul suprapus

aș culege numele tău dacă-aș putea din picăturile de stele ce adapă setea de lumină când cerul decojește lent apusul ca o portocală dacă-aș putea candela neuitării aș aprinde din nervul

ninge albastru ninge frenetic și cerul parcă a coborât mai aproape să-l sprijini pe umeri de-ncearcă să cadă ce iute aleargă ce iute aleargă felinarele-n noapte e delirul de a fi când demult nu

mi-e dor de tine seară de seară apun ca o rană deschisă în câmp mușc din tot ce e verde până la sevă mă acopăr cu pleoapa de humă cochilie de melc diminețile răsar mereu în altă parte decât în

brațe inerte sculptate tacit în calcar pe tâmpla dreaptă nervuri încrustate sunt anii ce-mi măsoară tristețea când noaptea își deschide gura aspră de lut retina îmi tresare spasmodic sub

cresc umbre de aripi în flacăra nopții de pare ca ulmii se-nchină stele valsează-amețite în albastrul grădinii miroase a brad a gutuie în odaia demult adormită la geam luna cântă din corn se

e miez de iarnă corbii se scaldă în uitare din case gârbovite se-nalță fumegând o rugă îndurare ciclopii râd în barbă și-și scutură mătreața bătrână de pe cap morminte profanate par

coroanele de pomi strecoară amurgul clandestin norii în papuci de casă au coborât la cină văzduhul împletește în ritm de blues forțat fulare moi din puf de păpădie de după deal răsare luna

ninge înveșmântate cu doliul albului călugărițe miniaturale violează solitudinea obsedantă a felinarului din fața blocului amintirile mele s-au ghemuit într-un colț de fotoliu ca o blană

mă plouă greu spre tine toamna aceasta cu suflet de pădure si degradeu de frunze ce-n arcuri se agită mai pipăi chipul șters din evocări boeme doar ochii tăi pălind in galben pergament și

\"Atâta liniște-i în jur de-mi pare că aud cum se izbesc de geamuri razele de lună...\" /L.Blaga/ e-atâta liniște în jur că aud cum pulsează arterele nopții și tainele lumii cum își sapă

“Vreau să te văd mireasă”, mi-ai spus și mi-am prins la gât bijuterie cordonul meu ombilical semi-tăiat. Îmi număr nopțile mutilate de iluzii ca un bastard, de parcă mi-am vândut dreptul la